GOPO 2021 | Regizorul Vlad Petri: „Până în punctul în care documentarul va fi apreciat la justa lui valoare de autorități e o cale lungă”
Regizorul și producătorul Vlad Petri se află în producție cu un film de lungmetraj („Între revoluții”) a cărui premieră e programată pentru 2022. Până atunci, vorbim despre „Cerbul a trecut prin fața mea”, nominalizat la Premiile Gopo 2021 în categoria Cel mai bun scurtmetraj documentar și lumea care ni se deschide datorită documentarelor, în general.
Început de drum. Influențe
Deși am absolvit „Imagine film” în cadrul UNATC, nu m-a atras foarte tare operatoria, în sensul ei clasic. Partea asta cu eclerajul, construcția atmosferei filmului prin lumină, era ceva care venind dintr-o zonă pe care o asociam cu „artificialul” nu prea mi se potrivea. Mă pasiona mai mult un cinema direct, care lucra cu imediatul, cu concretul. Mă interesau momentele de adevăr și mai puțin construcțiile, așa că, treptat, am migrat spre film documentar, fotografie, experiment video. Îmi plăcea în continuare să filmez, dar să ies cu camera în stradă și să filmez oamenii într-un mod cât mai frust, ca și cum aș fi uitat de tot ceea ce învățasem în facultate, de toate regulile ăla academice. Cred că un rol important în formarea mea l-au avut festivalurile de film la care am fost după ce-am terminat studenția, masterul de antropologie vizuală de la Universitatea Freie din Berlin, întâlnirile cu anumiți oameni, dintre care cel mai important e Sorin Botoșeneanu, profesor la UNATC, un om dedicat cinemaului și înțelegerii lui din cât mai multe perspective, care te provoacă în a-ți asuma actul artistic și a încerca să ieși din conformism. | credit foto: Patricia Marina Toma |
Temeri. Provocări. Perspective
Pentru mine, marea teamă în documentar e legată de reprezentare. Mă refer aici la documentarul observațional. Eu văd lumea într-un anumit fel și vreau să o arăt într-un mod cât mai sincer și mai apropiat față de această percepție. Însă, adesea, pentru oamenii filmați, această reprezentare intră în conflict cu părerile lor despre ei înșiși. Cum facem ca să creăm o punte între aceste două aspecte? Ce facem cu încrederea oamenilor, pe care ei ne-o împărtășesc? Care e beneficul lor în tot acest proces? Cum reprezentăm comunitățile defavorizate, marginale? Și raporturile de putere? Este documentarul o oglindă a realității? Cât de important e filmul în raport cu cele/cei pe care îi filmăm, care își continuă mai departe viețile după ce am plecat de lângă ele/ei?
Documentarul, în sens clasic, începe într-o gară în care am coborât din tren, în care suntem niște străini încercând să înțelegem câte ceva din viețile unor oameni care trăiesc acolo de mulți ani. După un timp, după ce am început să-i cunoaștem mai bine și am construit anumite relații, ne urcăm în alt tren și mergem mai departe, spre alte destinații. Sunt multe temeri și întrebări legate de raportul cineastă/cineast – subiecți. În același timp există și documentare din arhive sau la persoana întâi, forme hibrid, cred că în ultimii ani au apărut tot mai multe filme care sparg barierele tradiționale și care chestionează lumea din alte perspective, oferind chei noi de interpretare a raporturilor de putere dintre cei care fac filmul și cei care sunt filmați.
„Cerbul a trecut prin fața mea” – subiect și traseu
Acest film a prins contur la scurt timp după ce a murit bunica din partea tatălui, când am început să iau la rând albumele cu fotografii ale familiei, să mă uit atent la acele imagini de care ea s-a îngrijit într-un mod aparte. Îmi aduc aminte cu drag de poveștile din trecut, spuse în compania acestor albume, cu persoane pe care nu le cunoscusem, dar care toate, contribuiseră, într-un fel sau altul, la istoria familiei noastre. Și mi-am adus aminte că aveam câteva înregistrări audio și video cu ea, așa că m-am gândit să compun o poveste din aceste fotografii, povestită chiar de către ea. Am încercat să fac un film așa cum ar fi vrut ea să fie, cu bucurii, tristeți, momente grele prin care a trecut familia.
Lucrând la film am descoperit o lume care nu îmi era foarte apropiată, pentru că până atunci nu o privisem prea atent și nu eram foarte interesat de poveștile de viață ale familiei extinse. Însă, intrând în textura imaginilor, mărind foarte mult anumite detalii și ascultând vocea ei am început să recompun fragmente și povești, am descoperit oameni, atitudini, priviri.
Cred că în momentul în care cineva moare, odată cu persoana respectivă dispare o lume întreagă, o lume care putea fi descifrată doar de ea. Noi nu mai avem cheile de decodificare, de citire a trecutului. Ne uităm la acele imagini, dar nu mai cunoaștem oamenii din ele, activitățile în erau implicați, nu mai înțelegem gesturi, comportamente, rămâne totul suspendat și misterios. E ca și cum am privi realitatea printr-un filtru, printr-o lentilă aburită.
Cred că prin acest film am încercat să prezint o lume așa cum a trăit-o și descifrat-o bunica, o lume care începe cu primele fotografii din album, cele de la începutul secolului trecut, de o claritate aproape stranie și care se termină cu fotografii din anii ‘70, când și factura imaginilor se schimbă, imaginea devenind mai puțin formală, mai liberă, dar și mai imperfectă.
Un rol important în realizarea filmului l-a avut Vlad Voinescu, care s-a ocupat de ambianța sonoră, de editare și de mixaj și care a venit de repetate rânduri cu sugestii, soluții și s-a implicat mult în transpunerea auditivă a poveștii.
Filmul a făcut parte dintr-un program și un omnibus coordonate de Anca Hrab și Andrei Tănăsescu conținând mai multe filme realizate de cineaști în timpul pandemiei. Implicarea lor a fost foarte importantă, iar cu Andrei am discutat zeci de ore despre film și poveste, despre tot felul de mici detalii ale căror înțelegere m-a ajutat mult în a ajunge la forma finală. Cu această ocazie, vreau să le mulțumesc.
Explorări
În urmă cu câțiva ani eram pasionat doar de documentarul observațional, de tipul filmelor realizate de Frederick Wiseman, Raymond Depardon, frații Maysles. Pentru mine ăsta era documentarul, îmi doream să mă ascund într-un loc din care să observ totul și să cuprind prin obiectiv cât mai mult. Cam cum face Wang Bing și cum te introduce în acea lume în care pare că ești mereu în centru și iei parte la evenimente. În ultimii ani lucrurile s-au mai schimbat. Mă interesează mult arhivele, atât cele personale, cât și cele oficiale, mă interesează granița dintre documentar și ficțiune. Mă interesează politicul și filmele care chestionează realitatea din jur, care ne fac să ne gândim la lumea în care trăim, nu cele facile, care ne dau imediat soluții. Indiferent că vorbim de documentar sau ficțiune, scurt sau lung metraj.
De știut și dat mai departe
Cred că nu există o formulă clară aici. Cred că poți porni la drum cu gândul că faci un lungmetraj și să îți dai seama că povestea poate fi spusă mai scurt, în mai puțin timp. Când m-am apucat de filmul despre viața bunicii, chiar nu mă gândeam la durată. Povestea s-a construit la montaj și în etapa aia lucrurile s-au dus în direcția celor 27 de minute. Nu știu dacă e mult sau puțin. Așa a ieșit.
Însă, cred că pot fi și cazuri în care știi de la început că filmul va fi un scurtmetraj, vrei să prezinți o poveste, o situație care intră mai bine în forma asta finală. Eu m-am familiarizat cu această formă scurtă în timpul protestelor din 2012-2013 când am documentat frecvent mișcările din stradă și montam materiale scurte pe care le arătam în online. A fost o perioadă destul de intensă pentru mine, cu nopți nedormite în care alegeam materiale, montam, lucram la sunet. Un fel de one man show. Nu erau documentare de cinema, dar erau exerciții în care încercam să povestesc ceva, într-un timp scurt, cât mai concis. Și lucrul ăsta m-a ajutat, cred, în înțelegerea acestui format.
Vizionări în pandemie
Am văzut multe filme în perioada de pandemie, mai ales în perioada de carantină, când am fost obligați să stăm în casă. Am revăzut „Jurnalul” lui David Perlov, care văzut din contextul izolării a căpătat, pentru mine, noi sensuri, mi-au mai fost „aproape” primele scurtmetraje ale lui Sergei Loznitsa („Gara”, „Fabrica”, „Peisaj”, „Portret”), ale lui Abbas Kiarostami („Pâine și aleea” și „Corul”), mi-au mai plăcut Ruben Östlund – „Incident by a Bank” (2010) , – „Wind” (1996), Chantal Akerman – „From the East” (1993), Federico Ferrone și Michele Manzolini – „Il Varco” (2019), iar dintre filmele românești documentarul de debut al Andrei Tarara – „Noi împotriva noastră”, un portret emoționant al relației fiică-tată în contextul existenței unei boli apăsătoare, un film despre un subiect neexplorat la noi până în prezent.
Work in progress
Am mai multe proiecte în lucru, dar cel mai avansat sunt cu un film de lungmetraj despre povestea a două prietene, foste colege de facultate, una din România și cealaltă din Iran, care păstrează o corespondență pe parcursul mai multor ani și pe fundalul unor evenimente politice importante. Este un film la granița dintre documentar și ficțiune, la care lucrez din timpul pandemiei, împreună cu o echipă de oameni talentați și implicați. Producător e Monica Lăzurean-Gorgan, monteur e Cătălin Cristuțiu, iar textul e scris de Lavinia Braniște, autoarea romanului „Sonia ridică mâna”, roman în care unul din personaje e un regizor de film pe care îl cheamă Vlad Petre. Cred că, în momentul în care am abordat-o pe Lavinia, propunându-i să lucreze la acest film i s-a părut și ei un moment la granița ficțiune – realitate. Cred că a fost o coincidență interesantă și întreg proiectul s-a bazat până acum pe coincidențe favorabile și pe o echipă plină de entuziasm. Ne dorim să terminăm filmul și să avem premiera anul viitor.
Documentarul în România
Anul trecut a fost „anul documentarului” în România, cu filme selectate și premiate la festivaluri importante. S-a vorbit poate mai mult ca niciodată de documentar, de importanța lui, de impactul pe care îl are asupra societății. Documentarele nu se mai văd doar în festivaluri specializate, ci și în școli, în spații alternative, pe platforme de streaming. Publicul cred că e tot mai interesat de documentar, i se pare că îi relevă lucruri mai aproape de realitate, e curios să vadă viața „așa cum e”.
Dar, din păcate, în România e în continuare subfinanțat. La ultimul concurs CNC s-a mărit finanțarea de la 10% la 12% din totalul bugetului alocat per concurs, care este oricum foarte mic și care se acordă rar (în cel mai bun caz de două ori pe an, dar de cele mai multe ori anual sau chiar o dată la doi ani), iar în final se finanțează doar 5-6 filme într-o sesiune de concurs. La această mică mărire a cotei cred că a contat și presiunea campaniei inițiate de Monica Lăzurean-Gorgan, „Documentarul contează”, dar până în punctul în care documentarul va fi apreciat la justa lui valoare de autorități e o cale lungă. Din păcate, întreaga cinematografie e subfinanțată și e foarte greu de răzbit în această perioadă și chiar dacă filmele românești iau premii și își dovedesc capacitatea competitivă pe plan internațional, autoritățile tratează cinematografia și cultura în general ca pe ceva de plan secund, cărora nu le acordă importanță. Noi tot așteptăm schimbarea, dar motive de optimism nu prea sunt, din păcate.
Vlad Petri a absolvit Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică (2004) și Masterul de Antropologie Vizuală și Media de la Universitatea Freie din Berlin (2014).
A realizat documentarele: „București, unde ești?” (lungmetraj, 2014- Rotterdam Film Festival / Premiul Gopo 2015 pentru Cel mai bun film de debut) și „Cerbul a trecut prin fața mea” (2020 – Jihlava Film Festival – scurtmetraj).
Citiți și GOPO 2021 | REGIZORUL MIHAI DRAGOLEA: „DOCUMENTARUL M-A AJUTAT SĂ CUNOSC ROMÂNIA ÎN PROFUNZIME”