GOPO 2021 | Regizorul Mihai Dragolea: „Documentarul m-a ajutat să cunosc România în profunzime”
Mihai Gavril Dragolea (n. 1989) este regizor, scenarist și director de fotografie și lucrează în cinematografie și jurnalism independent. Recent a realizat o serie web numită EuRoPandemic difuzată pe platforma de jurnalism independent dela0.ro și canalul de youtube dela0.
Filmele sale (printre care „Roboțelul de Aur”, 2015; „PhoeniXXX„, 2017; „O lună din viața lor”, 2017; și „Totul pentru Riana”, 2020) au participat la festivaluri internaționale printre care: Docuart Fest, București (2015); One World Romania, București (2016); Jihlava International Film Festival (2017); Pärnu International Documentary Film Festival (2018); TIFF, Cluj-Napoca (2018, 2020); CREA Conference, Kathmandu (2019), Odense International Film Festival (2021 – The Soapbox award pentru „Totul pentru Riana), Festivalul Internațional de Film Astra Sibiu, One World Romania selecția Kine Dok și multe altele.
În această perioadă își realizează lucrarea de doctorat cu titlul „Reprezentări ale marginalului în documentarul observațional românesc” și predă cursuri practice și seminarii în cadrul Facultății de Teatru și Film din Cluj-Napoca, departamentul de Cinematografie, fotografie și media.
„Totul pentru Riana” / „Everything for Riana”, nominalizat la Premiile Gopo 2021 în categoria Cel mai bun scurtmetraj documentar este disponibil, GRATUIT, pe Vimeo
Cum a început drumul tău spre regie și spre documentar în special?
Într-un mod amuzant, nu am vreo poveste în care să spun că am fost bun la fotografie sau la desen când eram mic ori că am vrut să fac film încă din copilărie. Chiar după liceu credeam că o să merg spre horticultură, o pasiune pe care am redescoperit-o în ultimii ani. Ideea de a da la o facultate de profil mi-a venit când vizionam filme pe TCM împreună cu mama mea – aveam obiceiul ăsta să vedem filme bune și vechi de câteva ori pe săptămână. De mic reușeam foarte bine să fac scenarii fictive care să mă scoată din belele când greșeam ceva.
După, a urmat facultatea de Teatru și Film de la Cluj și întâlnirea importantă cu Radu Mocanu, împreună cu care am făcut primul film documentar. Ne mutaserăm amândoi la București prin 2012 și nu știam ce să facem cu viețile noastre și cu cunoștiințele din facultate. După primul film, „Roboțelul de Aur”, am continuat pe drumul ăsta, iar documentarul m-a ajutat să cunosc România în profunzime și să am o viziune proprie asupra vieții.
Care au fost contextele care te-au influențat cel mai mult să mergi pe acest drum?
În 2011 am fost în Istanbul cu o bursă Erasmus. Acolo trebuia să facem un exercițiu documentar și am filmat un grup de hamali din cartierul istoric, unde se află și marele bazar. Istanbul e o metropolă incredibilă, iar lucrând îndeaproape cu hamalii cunoșteam orașul pe bune, ca să zic așa. Îmi aduc aminte de Musa, un tânăr care venea dintr-o regiune estică a Turciei, o regiune foarte săracă numită Urfa. Musa e kurd și pentru el Istanbulul era un fel de American Dream, doar că realitatea l-a adus la slujba de hamal, rupându-și spatele pe străzile abrupte ale cartiereului isotric pentru ca turiștii să poată să consume în voie. Povestea asta m-a făcut să mă apuc să caut și altele și să înțeleg realitatea înconjurătoare din mai multe perspective. Personajele mele propun o relație diferită cu fenomene pe care deseori le privim simplist sau pur și simplu le ignorăm. Mi-a plăcut experiența de a descoperi aceste drame și potențialul lor de a ne face să schimbăm ceva în modul în care ne raportăm la lume.
Cu ce temeri și provocări te-ai confruntat până acum în realizarea filmelor și care au fost cele mai importante lecții pe care le porți cu tine? Dar cele mai mari satisfacții?
Cea mai mare provocare a filmului documentar e să găsești personajul care să poată duce un film. După urmează modul în care poți să spui povestea astfel încât să nu îi aduci vreun prejudiciu, să arăți adevărul și să nu distorsionezi realitatea pe care o persoană reală te lasă să o filmezi.
Cele mai mari satisfacții sunt scenele care ies bine, scene în care împreună cu personajul documentarului se construiește ceva magic.
Am avut mai multe experiențe de genul ăsta. Una în filmul „Roboțelul de Aur” când unuia dintre personaje i s-a așezat o pasăre pe cap, a stat acolo până când acesta a luat-o în palme, a sărutat-o și după care ea a zburat. Excelent moment, recomand să vă uitați la film.
La PhoeniXXX am avut un astfel de moment când protagonistele au avut o ceartă la o cafea pe marginea industriei de Video Chat, iar prin acea confruntare am avut acces la o privire din interiorul industriei pe care nici o publicație, gen Vice, nu a reușit să o aibă – la mine se desfășura în fața camerei și eu puteam să o filmez și să o înțeleg.
La filmul „Totul pentru Riana”, cel nominalizat acum la Gopo, am avut un moment foarte bun când personajul Kalo stătea relaxat seara în mașina cu care cutreieram Italia. Ne pregăteam să ne culcăm într-o benzinărie și am avut o discuție despre tinerețile noastre, a ieșit o scenă foarte bună. Lumina era unde trebuie, Kalo stătea cu picioarele lipite de luneta din față a mașinii, povestind despre modul în care făcea dintr-un caiet de matematică mingea perfectă pentru pauzele din școala generală, ne-a apropiat mult discuția asta. 
Ce te-a atras cel mai mult către subiectul abordat în scurtmetrajul nominalizat la Gopo și care a fost traseul acestuia – de la idee la prezentarea către public?
„Total pentru Riana” a fost făcut dintr-o dată, brusc. Filmam ceva pentru Digi24 la Spitalul Marie Curie și mi-a atras atenția Amalia, unul dintre personajele filmului. Mi-a plăcut forța ei de mamă, se lupta practic pentru viața fiicei sale Riana. Amalia ducea acolo un dublu război, unul foarte fizic pentru viața fetiței care s-a născut cu o malformație la inimă și o luptă cu familia socrilor care o vedea pe micuța Riana ca pe o cantitate neglijabilă, chiar spunând să fie părăsită în spital. Ei, am simțit asta cumva, îndârjirea Amaliei, și m-am aruncat în film. La 3 săptămâni, dormeam prin benzinăriile de pe autostrăzile Italiei împreună cu soțul Amaliei, Kalo, și filmam cum acesta vinde telefoane contrafăcute imigranților pentru a avea destui bani să o aducă acasă pe micuța Riana. Booom, film. N-aș mai face așa ceva vreodată.
Am lansat filmul în an de pandemie și a fost ok. Am mers la TIFF 2020 unde l-am vizionat alături de mulți oameni în aer liber, foarte frumos. După aceea, m-am dus în Danemarca cu el la Odense IFF unde am luat și un premiu, cel pentru film documentar. Danezilor le-a plăcut mult, l-au luat să-l difuzeze la ei tot anul, bravo lor.
Care sunt temele și subiectele care te atrag în realizarea unui documentar, scurt sau lung? Și ce tip de documentare ai vrea să realizezi în continuare?
Am ceva în lucru momentan, am făcut echipă din nou cu Radu Mocanu și lucrăm la ceva destul de complicat, sper să ne iasă. E bine să mai lucrezi și în echipă, facem un film pe o temă care ne place amândurora: om care vede o fărădelege și încearcă să schimbe un sistem, David versus Goliath, dar pe o temă ecologică.
Ce lucruri sunt necesare înainte de a te apuca de un scurtmetraj documentar – sfaturi musai de dat mai departe celor care ar vrea să facă asta și nu știu întro s-o apuce.
În primul rând, e foarte important să ai ceva de spus, să nu faci un film doar ca să fie făcut, să fie un mesaj pe care trebuie să-l transmiți și crezi că cel mai bine poți face asta prin film documentar. După asta, trebuie să te îndoiești mult de alegerea făcută și să vezi astfel cât de puternică e tema, personajul, acțiunea, arcul dramatic, relevanța întregului demers pentru spectatori. Spectatorii (fie ei și pe net) sunt cei mai importanți. Faci ceva pentru ca ei să intre într-un dialog cu tine, să ridici mingea la fileu pe o anume temă și după să vezi ce se poate schimba.
Mai am un mega sfat, să nu se cramponeze de fonduri și alte belele. Dacă ai o poveste mișto și crezi în ea, filmeaz-o. Dacă începe să te preocupe mățăraia industriei de film nu mai ajungi să realizezi filmul, mai ales dacă ești la început. În schimb, dacă filmul iese bine, o să mai faci și altele și o să ai aceasă satisfacție prețioasă.
Ce scurtmetraje și lungmetraje documentare urmărite de la debutul pandemiei în viețile noastre ți-au rămas în minte?
Prin luna iulie a anului pandemic 2020 cei de la YouTube au avut perfecta inițiativă de a difuza la liber scurt-metraje de la marile festivaluri ale lumii. Am putut vedea multe din selecția de la Cannes (festivalul meu favorit, după părerea mea singurul care are relevanță). Am văzut: „Le Grand Saut” (2019), regia Nicolas Davenel și Vanessa Dumont. Un scurtmetraj franțuzesc despre un tânăr din Marsillia care obișnuia să sară cap în mare, printre stânci ascuțite, având niște demoni interiori destul de mari. Cumva își revine după ce are un job și o gagică. O experiență vizuală superbă. Mi-a plăcut și „Octopus Teacher”, sunt fan al animației „Charlote’s Webb” din 1973, Octopus Teacher seamănă cu ea și m-a cucerit. Tematica e complexă, o moluscă poate avea multe în comun cu mine, povestea e spusă pe înțelesul tuturor și cred că asta e foarte necesar.
Mi-a plăcut lungmetrajul documentar „Totul nu va fi bine” de Adrian Pîrvu și Helena Maksyom, superb film de dragoste, regizorii au foarte mult curaj să facă filmul ăsta, sunt mare fan al lor! De asemenea, Scurtmetrajul „Kaimos” de Sarra Tsorakidis mi-a plăcut, l-am văzut la TIFF 2020 și a fost o experiență stranie și bună.
Nu-mi dau seama cum m-au influențat aceste filme, dar poate se vede în munca pe care o voi face în viitor.
Care sunt planurile pe 2021, la ce lucrezi acum?
Împreună cu Radu Mocanu lucrez la un nou documentar care tratează o temă relevantă acum, pădurea. Ne axăm pe inițiativele oamenilor care au decis să ducă singuri lupta asta să facă o schimbare deși sistemul e foarte greu de urnit și schimbat.
De asemenea, sunt membru al unei asociații de protecția animalelor, Bruno Shelter. Eli Vlad și Mihai Georgescu mă lasă să îi ajut și asta îmi dă o mare satisfacție. Împreună lucrăm la un scurt film de ficțiune, îl voi filma mai pe vară. Să vedem ce iese, e o experiență nouă pe care o aștept încântat și speriat.
De ce important pentru tine documentarul și cum ar putea atrage mai mult interes de la autorități, potențiali finanțatori, distribuitori?
Trăiești alături de niște oameni ceva nou la care nu ai fi avut vreodată acces. Asta face documentarul, folosește cinematografia să te aducă alături de regizor într-o realitate nouă și ne dă spațiul unei experiențe personale din care să tragem noi propriile concluzii.
Autoritățile n-au nici o treabă cu documentarele… finanțatorii ca finanțatorii, dar ce facem cu distribuitorii? Cred că multe televiziuni ar putea face efortul să distribuie filme documentare pe TV și în online. La fel și publicațiile care mai au ceva urmăritori, și ei ar puta ajuta industria de documentar să ajungă la public.
Felicit orice publicație care ne dă importanță cum o faceți voi, mai sunt și altele, dar ce mișto ar fi să luați și content video de la noi 😊.
Norocul documentarului și publicului amator sunt festivalurile One World, Astra Sibiu și TIFF. Necazul documentarului de scurtmetraj de la noi e că doar TIFF primește această formă scurtă, Astra Sibiu și OWR fiind chitite doar pe lungmetraj.