Visul lui Doiashvili a deschis Festivalul international de teatru NETA
Cronică de festival de Gabriela Hamzescu
Vineri seară, la Sala Studio a TNB, a avut loc deschiderea Festivalului internațional de teatru NETA 2015. Ediție unică organizată sub un singur acoperiș și care reunește 13 spectacole din 10 țări. Gheața a fost spartă de trupa Teatrului Național din Tbilisi, Georgia, cu spectacolul “Visul unei nopți de vară” în regia lui David Doiashvili. Spectacol multi-premiat și selectat cu atenție de către cei trei selecționeri ai festivalului: Blagoja Stefanovski, Președintele NETA, director artistic al Teatrului Mic de Dramă din Bitola (Macedonia), Damir Domitrović, Secretar general al NETA, directorul Festivalului Internațional de Teatru ExPonto, Ljubljana (Slovenia) și George Banu, teatrolog, președintele de onoare al AICT, profesor la Sorbona, Paris (Franța).
Auzisem multe lucruri interesante despre “teatrul balcanic”, așa că am pășit în sala de spectacol cu toate “supapele” deschise, cu toate simțurile gata să adulmece “teatrul bun”. În ciuda problemelor legate de supratitrare, așteptările mele nu au fost deloc înșelate. După ce am depășit cele 10 minute de frustrare, m-am hotărât să privesc spectacolul și să mă detașez de cuvintele scrise deasupra scenei care nu se portiveau cu ceea ce se întâmpla între actori. Știam piesa, așa că m-am concentrat pe jocul actorilor și pe invențiile regizorale. Simțurile mele au fost exaltate la maximum. Poate nu întâmplător, mi-am amintit de “Romeo și Julieta”, spectacolul regizat de Beatrice Rancea (fostă Bleonț) la Național cu mulți ani în urmă. O plăcere fantastică să descoperi și să redescoperi sensuri noi într-un text atât de bine știut; să descoperi relații noi și posibile între personaje, să vezi scene întregi regândite dar care își păstrează esența; să savurezi micile invenții comice pe marginea situației, dar mai ales să te lași furat de poveste prin intermediul muzicii. Mă va urmări ceva timp imaginea celor patru îndrăgostiți a căror stare de confuzie ajunge la paroxism și care repetă șoptit “It`s a dream” de parcă ar spune “e doar un coșmar”… în timp ce ninge într-un vis de vară. Sau drama unui alt cuplu de îndrăgostiți – Titania și Fundulea / Pyram care se regăsesc în timpul piesei meșterilor….jocul de ruletă a lui Pyram sau nebunia lui Oberon. Așa cum a punctat și criticul de teatru George Banu, a fost fascinant să urmărești cum o comedie romantică devine o drama… un terifiant coșmar în care se zbat personajele până la final.
Chiar dacă nu le întelegeam limba, expresivitatea fantastică a actorilor m-a ajutat să nu am nevoie deloc de traducere. Trupa preferată a lui Doiashvili este formată din actori cu vârste între 18 și 35 de ani cu o condiție fizică de invidiat. Am mai avut ocazia să sesizez această calitate și la alte trupe străine și nu pot să nu mă gândesc de ce la noi nu se pune suficient accent pe condiția fizică a actorului. De ce văd atâtea spectacole ale noii generații de actori în care aceștia preferă să spună vorbe și atât, să rămână în confort și atât….și cunosc din experiență proprie actori care strâmbă din nas și încep să se plângă imediat ce regizorul le cere o mișcare ceva mai solicitantă, determinându-l pe acesta să renunțe la idee. Închid paranteza și revin la Visul lui Doiashvili – nu cred că am văzut vreodată o cădere mai grațioasă de pe pian cum am văzut aici, nu cred că am văzut scene de dragoste mai feerice decât cele dintre îndrăgostiții agățați pe perete ca aici, nu cred că am văzut o “risipă” de energie mai mare decât aici (și risipă este folosit într-un sens cât se poate de bun), nu cred că am văzut o utilizare mai bună a proiecțiilor video în niciun alt spectacol ca aici.
Recunosc că poate m-am lăsat prea mult vrăjită de Visul lui Doiashvili, dar mi-au plăcut până și decibelii la maximum în acest spectacol. Și asta pentru că acei decibeli aveau sensul lor în spectacol. Știu că au existat spectatori deranjați de sunetele mai puternice, dar atunci mă întreb dacă într-adevăr trebuie să existe un astfel de menajament din partea regizorului. Ei, bine, nu!! Nu cred că trebuie să vii la teatru ca să stai confortabil în scaun și totul să te gâdile plăcut la ureche. Au trecut acele vremuri sau poate că ar trebui să schimbi teatrul cu revista sau orice altceva. Genul acesta de teatru vrea să te provoace și să te scoată din zona ta de confort, nu să te lase să ațipești din când în când pe umărul vecinului sau să-ți controlezi mesajele de pe facebook.
Mă bucur enorm că am ocazia să văd la București astfel de spectacole…unele dintre cele mai bune spectacole din Europa. În naivitatea mea, chiar sper ca aceste producții să determine o cât de mica schimbare și în mentalitatea artiștilor de la noi. Și nu în sensul de a copia, ci de a învăța și de a depăși limitele actuale. Și pentru cei care sunt cu adevărat interesați să învețe ceva din toată povestea asta, în fiecare seară, după fiecare spectacol invitat în festival, au loc discuții libere cu regizorul, autorul sau chiar actorii. Dacă ai nelămuriri, ai posibilitatea să primești răspunsuri chiar de la creatori. Ceea ce este fantastic!
Am avut o singură dezamăgire aseară – am stat la masa cu doi foarte tineri artiști de la noi care veniseră la spectacol înarmați cu autosuficiență și prejudecăți. Sigur că atunci când îți propui să nu-ți placă spectacolul altuia mai mult decât ceea ce faci tu, e greu să vezi dincolo de ochelarii de cal și să te lași purtat de miracolul spectacolului. Fie și așa, mă întreb de unde această atitudine categorică la doi tineri artiști care abia au ieșit de pe băncile facultății și care abia acum încep și ei să creeze…să testeze…să se cunoască…să se găsească pe ei înșiși…să se definească pe ei ca artiști…? Prima lecție din facultate a fost să merg la spectacole bune și la spectacole proaste și să învăț…să descopăr de ce unele spectacole sunt bune și de ce unele sunt proaste…unde anume și de ce mecanismul se strică și mesajul nu mai ajunge acolo unde trebuie… Și mai cred că înainte de a critica pe cineva, trebuie ca tu să fii și să demonstrezi că ești mult mai bun decât cel pe care îl critici. Altfel….nu e decât invidie sau răutate gratuită. Și mai cred că ne-ar ajuta enorm ca atunci când ne exprimăm părerea despre ceva să începem în primul rând cu ceea ce este bun și apoi să spunem ceea ce nu ne-a plăcut. Și am apreciat acest lucru la o vizionare cu directorul Teatrului Bulandra, Alexandru Darie. Deci se poate.
Au mai rămas 7 zile de festival și vă invit să explorați o zonă culturală prea puțin cunoscută la noi și care acum chiar ne este la îndemână. Pentru cei care chiar își doresc să vadă aceste spectacole și nu au mai găsit bilete, cu puțin noroc, de obicei mai rămân invitații nerevendicate la intrare.