BIDFF: Filmul de dans, spre deosebire de spectacol, este accesibil tuturor | Ghid de întrebări și răspunsuri
Bucharest International Dance Film Festival (BIDFF), unica manifestare cinematografică din România dedicată filmelor de dans, care va avea loc între 3-6 septembrie, prezintă documentare, conferințe și ateliere de de film de dans chiar în inima Bucureștiului. Cea de-a șasea ediție a festivalului include, pe lângă cele trei competiții, proiecția în premieră națională a documentarului Being Jérôme Bel și o serie de evenimente dedicate industriei de film și dans: un atelier de film de dans cu coregrafa Chrysanthi Badeka, două conferințe care vor explora tema BIDFF – utopie/distopie, susținute de artiștii Jassem Hindi și Pavle Heidler, și un masterclass susținut de Maria Tânjală, cofondator FilmChain.
Urmează un GHID DE ÎNTREBĂRI ȘI RĂSPUNSURI:
Hurdis, Cooperativa urbană: Ce aduce nou festivalul la ediția de anul acesta?
Simona Deaconescu, director artistic: În fiecare an, avem o temă nouă și, în funcție de ea, se coagulează conținutul festivalului. Anul acesta este utopie/distopie, o temă pe care am stabilit-o anul trecut în septembrie, când lumea arăta altfel. Propunerea temei a venit din partea Andreei Novac, un membru nou al echipei BIDFF, care ni s-a alăturat în calitate de curatoare. Tot Andreea este și cea care i-a invitat în festival pe Jassem Hindi și pavleheidler, doi artiști minunați alături de care vom descoperi (online) ce se află în spatele acestui concept și cum se conectează el cu arta și viața comunităților.
Andreea Novac, curator: Atunci când i-am propus Simonei tema festivalului, am pornit de la un interes personal legat de o serie de întrebări despre viitorul corpului pe scenă și în artele performative. Întrebările acestea se referă la formele pe care dansul le mai poate descoperi, la conținuturile pe care le mai putem dezvolta și expune, la modalitățile de receptare. Și cum aceste întrebări pot fi translate în alt mediu, în filmul de dans. Nimic nu prevestea, în septembrie trecut, pandemia pe care urma să o traversăm. Mare parte din artele spectacolului au migrat forțat, lunile acestea, spre mediul online. Iar discursul prin corp și dans a fost nevoit să se articuleze pe alte coordonate. Din punctul acesta de vedere, utopia/distopia sunt mai actuale ca niciodată.
Simona Deaconescu: Noutatea festivalului constă în faptul că am mutat toate proiecțiile de filme în aer liber la Cinema Elvira Popescu, Cinema Muzeul Țăranului și Mercato Kultur. Competiția internațională este compusă din 21 de filme scurte din Europa, America, Australia și Asia. În cadrul competiției se va regăsi și calupul Dances and Circumstances, o selecție de 4 scurtmetraje cu caracter documentar, filme în care dansul a influențat major viața oamenilor. Continuăm demersul de anul trecut și prezentăm o serie de musicals, un gen de film care se redescoperă pe sine în ultimii ani, precum și o selecție de 7 filme românești de dans realizate de cea mai tânără generație de creatori.
BIDFF este un festival dedicat scurtmetrajelor de dans. Dar, dacă în anii anteriori am deschis și închis festivalul cu lungmetraje, ne dorim ca pe viitor să mărim progresiv numărul lor. Filmul de ficțiune “EMA”, regizat de Pablo Larrain va deschide festivalul cu două proiecții în paralel la Cinema Elvira Popescu și Mecato Kultur. Anual, cea mai mare provocare este să găsim filme de ficțiune bune care pot face parte din programul unui festival de film de dans. În momentul în care am văzut “EMA” am știut că este filmul perfect de deschidere pentru BIDFF.
La Cinema Elvira Popescu, pe 5 septembrie vom proiecta “Being Jérôme Bel”, un documentar despre unul dintre cei mai discutați artiști contemporani din Europa, un portret al unui coregraf, care nu se vrea portretizat. Este un documentar aparte, care oferă oportunitatea spectatorilor să descopere un nou sistem de gândire, în care lucrurile cele mai simple devin lucrări complexe, prin care se ridică întrebări relevante despre cine suntem noi. Închidem festivalul pe 6 septembrie la Cinema Muzeul Țăranului, cu “The Euphoria of Being”, nominalizat recent la premiile EFA, o poveste emoționantă despre traseul unei femei de 90 de ani, supraviețuitoare a lagărului de concentrare Auschwitz-Birkenau, care acceptă să danseze în spectacolul coregrafei Réka Szabó.
Ediția BIDFF din 2020 este una în care dansul este mai legat ca niciodată de viață. Cred că, în contextul în care discutăm constant despre ce este și nu este elementar în viețile noastre, aceste filme ne vor învăța că arta este o necesitate, o modalitate de înțelegere profundă a lumii în care trăim.
Cum a schimbat și ce a schimbat pandemia la capitolul organizare?
Simona Deaconescu (foto sus, by Ionuț Rusu): În martie, când situația COVID-19 a început să escaladeze eram în Tallinn și mă întrebam cum o să reușesc să ajung acasă în București. Când în sfârșit m-am urcat în avion aveam o perspectivă destul de sumbră asupra viitorului nostru ca artiști și organizatori de evenimente culturale. În aprilie, mi-am dat seama că nimic nu va mai fi ca înainte. Dar am hotărât că, orice s-ar întâmpla, nu trebuie să renunțăm la nimic: la spectacole, filme, expoziții și mai ales la festival. Ca mai toți organizatorii, și noi am reflectat la posibilitatea de a face festivalul online, o idee care nu ne încânta nici pe mine, nici pe colega mea Anamaria Antoci, managerul festivalului. Am zis de atunci că suntem sigure că-l vom face în aer liber. Așa s-a și întâmplat. În plus, aveam o temă gândită în septembrie 2019 pentru un festival din septembrie 2020, care era mai relevantă ca niciodată.
La nivel de conținut, nu am schimbat foarte multe față de programul gândit la început de an, dar a trebuit să programăm proiecții în paralel. Cred că 2020 va fi un test pentru noi și publicul nostru. Vom vedea dacă vom avea din nou proiecții sold out cu spectatori curioși să descopere întâlnirea dintre film și dans. Eu presimt că vom trece acest test. În mod evident, a trebuit să reorganizăm echipa, să atragem oameni noi, dornici și capabili să se adapteze la situație de pe o zi pe alta. Avem o echipă mai mare de voluntari, care ne va ajuta la respectarea măsurilor de siguranță, accesul publicului, oferirea de informații.
În fiecare an, organizăm o serie de evenimente dedicate industriei, festivalul funcționând ca un loc de întâlnire între artiști din domenii, țări, culturi și experiențe diferite. Anul acesta a trebuit să mutăm o parte dintre ele în online și pe altele să le organizăm cu un număr restrâns de participanți. Cred că cel mai mult se resimte pandemia la nivel de participare internațională. Știu că o să-mi fie dor de discuțiile cu artiștii care vin pentru prima dată în București și de prieteniile care se leagă la festival. Sper ca la anul să putem recupera și să avem oportunitatea să ne întâmpinăm invitații la aeroport cu o cafea și programul festivalului.
Care este publicul festivalului vostru? E unul foarte nișat sau?
Simona Deaconescu: BIDFF are un public divers, nu ne-am dorit un public nișat sau specializat. Da, avem spectatori cinefili sau iubitori de dans, dar la BIDFF descopăr un public nou, diferit de cel obișnuit spectacolelor de dans și teatru. Văd adolescenți, oameni mai în vârstă, familii, artiști cu experiență, studenți. Pe de altă parte, este clar că ne adresăm unui public consumator de cultură, dar încercăm în fiecare an să atragem public care poate nu este așa de obișnuit cu participarea la evenimente culturale.
Andreea Novac: Eu mă aflu pentru prima dată în BIDFF de cealaltă parte, în organizare, până acum am fost doar spectator. Ce m-a atras întotdeauna la festival, mai ales din ipostaza de privitor, a fost exact diversitatea de forme și conținuturi pe care mi-o oferă. Și faptul că ține pasul cu timpul. Fără a fi elitist, BIDFF este conectat la ceea ce înseamnă nou. Iar filmul de dans, spre deosebire de spectacol, face ca, oricât de out of the box ar fi propunerile, să fie accesibil tuturor. În noua postură din care privesc acum festivalul, cea de curatoare, găsesc important de subliniat ca selecția pe care o propunem conține filme foarte diverse (filme care emoționează, filme care intrigă, filme care provoacă reflexie, filme cu mult umor) care explorează teme la fel de diverse, căci scopul nostru este de a atinge și atrage un public cât mai eterogen.
Simona Deaconescu: Acest lucru se reflectă și în promovare, și în program. Încercăm să explicăm mai multe despre aceste filme, facem un mix între a educa și a intriga publicul. Nu mi-am dorit niciodată ca BIDFF să fie un festival de nișă sau unul în care să șocăm spectatorul, este un festival în care prezentăm filme de calitate, dublate de conferințe în care argumentăm ce înseamnă acest program și ateliere în care formăm noua generație.
Cred mult în generația foarte tânără și în capacitatea ei de a descoperi noi sisteme de funcționare. De aceea, anul acesta, am organizat un atelier practic de film de dans cu coregrafa și regizoarea Chrystanthi Badeka și un masterclass cu Maria Tânjală, fondatoare a companiei britanice Filmchain. Aceste două evenimente sunt gândite special pentru generația debutantă și emergentă de creatori și oferă informații care îmbină viziunea artistică, producția și marketingul. Ne dorim ca această nouă generație, care se atașează de festival mai mult în fiecare an, să capete curaj și să înțeleagă că există mecanisme pe care le poate folosi pentru a se dezvolta în carieră.
Andreea Novac: Și tot pentru generația tânără de creatori am găsit important să propun două conferințe teoretice, strâns legate de tema festivalului, susținute de Jassem Hindi și pavleheidler, care să funcționeze ca o punte între teorie și practică. Personal sunt foarte atașată de teorie și o consider o componentă absolut necesară în fundamentarea unui discurs artistic, în orice forma ar fi el, căci în esență teoria înseamnă idei în mișcare. Sper ca aceste două conferințe să funcționeze ca hrană pentru gând, să medieze noi perspective, să deschidă întrebări.
Este BIDFF un festival de dans contemporan?
Simona Deaconescu: Pentru că eu, Simona Deaconescu, practic dansul contemporan, asta nu înseamnă că festivalul conține filme cu sau despre dans contemporan. Ce cred că ceea ce face inedit BIDFF, atât în scena locală, dar și la nivel european, în circuitul festivalurilor de film de dans, este faptul că nu ne atașăm estetic de anumiți artiști sau nu selectăm filme care să scoată la lumină crezul nostru personal despre arta dansului sau cinematografie. În fiecare an, încercăm să intrăm în selecție deschiși la cele mai nefamiliare producții.
Filmul de dans nu este despre dans, ci este, la fel ca oricare alt film, despre noi, despre viață, despre prezent, trecut sau viitor. Și despre tot ce se întâmplă la mijloc, în acea zonă greu de definit prin cuvinte, dar pe care toți o înțelegem intuitiv. Este de multe ori politic și subversiv, alteori emoționant, surprinzând povești de viață atipice, câteodată abstract, raportându-se la concepte care ne provoacă să ne extindem orizontul de percepție. Nu este neapărat cu dans contemporan. În multe filme de dans foarte bune se dansează dansuri de stradă, dansuri tradiționale din Asia, se scot la suprafață ritualuri din Australia sau problemele imigranților din UK. Dansul este un limbaj prin care filmul prinde contur, replicile sunt deseori înlocuite de mișcări.
Filmele din selecție sunt drame, comedii, producții experimentale, animații sau documentare. Dansul este performat de oameni de toate vârstele de la copii de 6 ani, până la oameni în vârstă de 90 de ani, persoane cu dizabilități, prin intermediul cărora descoperim noi posibilități de a ne înțelege propriul corp, dansatorii English National Ballet sau o trupă de turfing care dansează în trenurile din SUA.
Există niște recomandări speciale pentru anul acesta, de la care n-ar trebui să lipsim?
Simona Deaconescu: O să-i las pe colegii mei Andreea Novac și Laurențiu Paraschiv, selecționeri BIDFF, să recomande câteva filme, căci anul acesta a fost foarte interesant pentru mine să descopăr viziunile lor asupra unei producții de film de dans.
Andreea Novac (foto, sus, by Alberto Grosescu), selecționer BIDFF: Aș recomanda, din competiția internațională, Lazarus: îl găsesc o deconstrucție amuzantă și inteligentă a unor stereotipuri legate de corpul feminin, o modalitate proaspătă de a vorbi despre un subiect controversat.
Apoi sunt foarte atașată de The Golden Age: pentru că pune în relație tipologii corporale extrem de diferite, dar o face cu grijă și emoție. Ceea ce m-a făcut să îl rețin este modalitatea corporală non-ierarhică pe care o instalează și o dezvoltă, dezinvoltura și bucuria de mișcare pe care o transmite. Pe langă toate acestea este și extrem de bine realizat.
Someday I will become a rock este iarăși unul dintre scurtmetrajele mele preferate, pentru felul poetic în care prezintă dansul: ca modalitate care transformă parcursul unei vieți, care traversează timpul, teritorii și culturi și care rămâne adânc gravat în memorie și corp.
În final, aș recomanda întreaga Competiție Românească, pentru că este important de încurajat și susținut interesul crescând pe care coregrafii români îl au pentru filmul de dans. În plus, producțiile din acest an sunt diferite ca tematici și formă, în mod sigur publicul va avea de unde alege.
Laurențiu Paraschiv, selecționer BIDFF: Aș vorbi, în primul rând, de un scurtmetraj din primul calup, Navigation al canadiencei Marlene Millar, prezentă și în trecut în competiția BIDFF. Filmat într-o regiune carstică din nordul Irlandei, într-un alb-negru modern, Navigation surprinde, pe fundalul muzicii de cor pe care mulți o vor recunoaște din trailerul festivalului, un grup de 50 de oameni care dansează și cântă nestingheriți prin peisajele adesea extraterestre. E un concept abstract, dar Millar reușește să-i găsească o cadență specifică unui film narativ, astfel că, știind când să atingă anumite note, reușește să fie nu numai frumos și hipnotic, dar și emoționant.
Din același calup, Fictions & Frictions, face parte și britanicul Divided We Scroll, care ilustrează și el relația omului cu celălalt și cu natura, însă, punând-o în contrast cu dependența sa de tehnologie. E un film care, mai ales văzut după perioada asta de izolare, în care majoritatea ne-am îndepărtat de natură și de contactul uman și am început să petrecem chiar și mai mult timp cu diferitele gadgeturi, nu are cum să nu-ți dea de gândit, te face să-ți chestionezi obiceiurile aparent inofensive.
Cel mai simplist film din ultimul calup competițional, Bodies & Fluidities, e și cel care m-a lovit cel mai tare. Canning Town, care vine și el tot din Marea Britanie și poate fi considerat cu ușurință un home movie, pune sub lupă un caz din păcate din ce în ce mai întâlnit: un oraș care riscă să rămână fără locuitori în urma creșterii prețului chiriei. Cu o nouă criză financiară care lovește lumea și o altă criză, cea climatică, încă și mai urgentă, care va face mai multe zone de pe glob nelocuibile, filmul trezește niște anxietăți dureroase, dar necesar de evaluat.
La ce întrebare ați vrea să răspundeti, dar nu v-a adresat-o nimeni încă.
De ce se dansează în filme?
