Sziget Festival Budapest vazut de Iulia Notaros
După Szigetul de anul acesta, am prins o frumusețe de viroză dintr–acelea pe care presa maghiară le amintește de cîțiva ani buni sub termenul umbrelă de ’boala Szigetului’ – pentru toți cei care se urcă pe pereți și jură să nu pună piciorul pe insulă vreodată chiar de la acest prim paragraf, în cei 13 ani de cînd mă duc pe insulă m-am bolnăvit cu o frecvență mult sub media unei ierni normale, dar la cei peste 400 000 de participanți e inevitabil ca unii să o mai și sfeclească – de data asta am fost eu.
Întrebată de mai mulți dacă această experiență îmi influențează negativ sentimentele despre festival, i-am privit ca pe niște suflete pierdute. Treaba e că voi nu întelegeți: eu sufăr cu cea mai mare mîndrie de un morb care nu se sperie de niște zile petrecute în compania ceaiurilor de mentă. Pentru că Szigetul poate să îți intre în sînge și nu te mai lasă. Aici mă privesc ei cu neînțelegere: păi, te vînzolești în praf/glod pe o insulă, manînci niște hot dogi cam la suprapreț, te mai uiți la un concert-două. Ceea ce nu văd ei aici este elementul esențial – sînt liberă. Să fac toate aceste lucruri în ordinea în care vreau eu, să mă duc doar la spectocolele care îmi plac, să mă întîlnesc doar cu oamenii la care țin, pentru o saptamînă să nu mă intereseze ora la care mă scol, programul de serviciu, angaralele vieții cotidiene. Cînd mă duc pe străzile orașului spre insulă și văd o poștă, văd doar o clădire frumoasă – nici prin minte nu îmi trece să intru să plătesc o factură, chiar dacă o am pe masă acasă.
Ați intuit bine că nu stau cu cortul pe insulă. Locuiesc oricum la Budapesta și, totuși, Szigetul ramîne a călătorie pe care o recomand oricui, de oriunde vine, și în orice condiții. Se umflă inima în mine de mîndrie cînd un canadian ud leoarcă îmi spune pe trenulețul urban cu care ne întoarcem în oraș că el a văzut Coachella și Lollapallooza, și Szigetul i se pare mai mare și mai divers, you know, just better. E, în fond, un festival pornit cum 23 de ani într-un colț de lume abia ieșit din comunism, fără istoria unor festivaluri gigantice, o saptamînă în care niște tineri,mai ales elevi și studenți, au vrut să petreacă o saptamîna împreună ascultînd muzică.
E foarte important de subliniat că pe Sziget sînt extraordinar de multe lucruri pe lîngă muzică: există spectacole de teatru, dans și circ, grupuri de creație artistică (la anul promit să pun camera deoparte o jumătate de zi și să sculptez un unicorn), un luminariu și un labirint, terenuri de sport și o plajă, un sătuc al ONG-urilor, o zonă de design și desigur foarte multe feluri de mîncare, un alt atu pe care îl are în fața standardizatelor festivaluri occidentale unde te bucuri să găsești o șaormă semidecentă. În fiecare ultimă zi mă uit cu jind la lista lucrurilor pe care aș fi vrut să le fac, dar nu am avut timp suficient. Iar apoi ma gîndesc cu plăcere că oricum vin și la anul, Szigetul îți dă mereu cîte o șansă nouă să-l redescoperi.
Dar destul despre ceea ce nu am făcut nici anul acesta, să trecem în revistă ceea ce am reușit totuși să fac. Uitîndu-mă peste lista de concerte văzute măcar parțial (pe Sziget ai și libertatea aceasta de a te retrage cu grație de la orice concert care nu îți face inima să bată puțin mai repede), ajung la concluzia că probabil timpul totuși s-a dilatat, pentru-că numărul este de aproape 30. De retras, m-am retras nu o dată, în ordine aleatorie a panicii: Robbie Williams a tras un karaoke demn de orice discotecă comunală mai răsărită, Avicii și Martin Garrix au inventat arme sonore de distrugere în masă a materiei cerebrale a speciei homo sapiens sapiens, Ellie Goulding sună ca zgomotul indefinit dintre două posturi de radio căutate leneș pe autostradă, Major Lazer sună ca atunci cînd zgomotul menționat se accentuază și devine sinistru chiar înainte de găsirea frecvenței corecte, iar Limp Bizkit e posibil să fi fost ușor interesanți în august 2001. Dat fiind faptul că toate aceste atrocități au avut loc pe scena mare, și în speranța ca organizatorii să nu schimbe din nou radical harta la anul, cel mai bun traseu de scăpare este prin grădina de șprițuri- uneori salvarea arată ca un chardonnay întreit cu sifon. Pentru cei care nu cunosc complicata lume a șprițurilor maghiare, grădina poate fi și un loc foarte plăcut de a porni conversații cu miez despre avantajul de a bea un viceházmester în loc de un nagyfröccs pe vreme de caniculă.
Pe lîngă cei care ne-au făcut să ne luăm cîmpii, au fost și cei care ar fi meritat o dilatare și mai serioasă a timpului, pe ei să îi luăm totuși în ordine cronologică.
Marți am început la scena Europa, chiar cu un artist din România: cei care nu au fost la Tony Baboon nu șiu cum e cînd răsună Miorița pe o insulă în arșița amiezii, și au ratat astfel o experiență esențială, zic eu. Seara pe scena mare au venit Florence and the Machine, proaspeți headlineri de la Glastonbury. Ne-a încîntat ca întotdeauna părul de foc al brianicei și ne-am bucurat să vedem finalmente o solistă la ora de maximă audiență- joi a fost și Ellie tot de la nouă și jumătate, dar ea mai bine nu era deloc. Spectacolul lui Florence e gîndit și lucrat în cel mai mic detaliu, iar despre voce nu putem spune decît superlative- pe final am rămas totuși cu senzația că pentru o muzică ce se vrea profund emoțională, parcă sînt prea multe repere fixe în concertul ei. În pofida acestui fapt ne-a menținut constant interesul, și astfel am ratat din păcate mare parte din concertul celor de la Future Islands, dar ultima lor melodie a sunat atît de bine în cortul A38 (a cărui sonorizare are de altfel un talent aparte de a nu suna tocmai cum trebuie) încît ne-am promis să-i revedem cu prima ocazie.
Miercuri a fost o zi interesantă, cum ar zice un britanic. Primii pe scena mare au fost cei e la Gogol Bordello: la ora patru arșița era încă cruntă, ceea ce nu i-a deranjat deloc pe cei din trupă, pentru-că niște gypsy punk cîntat cu pasiune și mult vin sună bine oricînd. Au fost urmați de Horrors- a căror muzică puțin shoegaze puțin synth rock nu dă bine deloc nici pe lumină, nici pe căldură, și au fost și vizibil enervați. Cum își ridicaseră ștacheta cam sus cu anteriorul concert de pe Sziget care a fost aproape fără greșeală, de data asta parcă au sunat puțin mai fad, a real pity, ar spune britanicul, pentru-că sînt poate ultimii din curentul post punk al anilor 2000 care mai pot face o muzică interesantă și surpinzătoare. Surprinzător a fost și saltul final al solistului Faris Badwan, care după ce a aterizat într-un public cam contratriat a șters-o frumos spre colțuri mai exotice ale insulei fără a mai reveni pe scenă. Seara pe scena mare s-au desfășurat ALT-J, deși desfășurare este poate un cuvînt cam pretențios pentru prezența lor de păsărele speriate înșirate pe un cablu electric. Partea bună a concertului a fost că și muzica lor este surpinzătoare și inventivă, și a sunat ca un balsam pentru urechi obosite în seara încă fierbinte. Partea rea e că de la un headliner parcă ne-am aștepta la mai mult.
Joi, de pe scena mare ne-au putut încînta cu adevărat doar englezii indie-math rock de la Foals, plasați în mod penibil de la șapte și jumătate, înainte de văicărelile sintetice ale domnișoarei Goulding. Iritați parcă de această nedreptate, și de vremea care insistă să fie caniculară de oricîte ori pun ei piciorul în Ungaria, au început mai slab, prima fracțiune a concertului încheindu-se cu o pană electrică care i-a dat răgaz solistului Yannis să facă singurul lucru normal în această situație, și anume aprinderea unei țigări. Reveniți din letargia inițială, Foals au pornit motoarele ca un avion în decolare și nu s-au mai oprit pînă la finalul apoteotic terminat cu niște salturi mult mai bine țintite ale lui Yannis prin public.
Celeltalte două concerte memorabile ale zilei au avut loc în cortul A38, unde la șase MØ a sunat ca o gură de aer scandinav foarte ’cool’, muzică elecronică cu minte și suflet. Sufletul celor de la Interpol a fost mult mai înghețat la miezul nopții, dar ei nu pot și nu trebuie să sune altfel. Interpol au mai fost o dată pe Sziget și au dat un concert cam slab pentru calibrul lor, dar din fericire a sosit seara revanșei- singura obiecție ar fi omiterea din set list a clasicei Leif Erikson, dar cu ochii minții văd figura impasibilă a lui Paul Banks explicîndu-mi că dacă el îmi dă un deget, eu aș face bine să nu cer mîna. Dat fiind faptul că omul nu transpiră într-un cort supraîncălzit mă face să bănuiesc că are puteri supranaturale și nu mai îndrăznesc să chestionez corectitudinea absolută a decizillor sale.
Privind restrospectiv, ajung la concluzia că joi probabil a fost cea mai puternică zi prin trioul Foals, Interpol și MØ, dar vinerea a adus totuși o experiență clasică de festival: cei de la Kasabian s-au născut ca să ajungă pe scena mare, cu un public frenetic cîntînd LSF alături de ei. Și ei au mai fost pe Sziget, și au făcut și bune și rele, acest ultim concert intrînd din fericire în categoria foarte bune. Ce-i drept, Tom a părut puțin marcat la început (de căldură sau kilogramele în plus), dar Serge e din tagma supranaturală a lui Paul Banks și nu poate fi înfrînt de căldură, întuneric sau apatie.
Concertul de sîmbătă a celor de la Kings of Leon a avut poate cele mai divizive cronici, de la cei care îi apreciau ca niște foarte meritorii mastodonți southern rock pînă la cei care își descriau plictisul prin adjective cît mai intense. Am zice că de foarte multe ori adevărul e undeva la mijloc- Kings of Leon au sunat pur și simplu bine, ceea ce poate părea un epitet simplist, dar e foarte nimerit în condițiile în care pe scena mare în alte seri s-au perindat băiețași mixînd sau cîntînd hiturile altora.
Pe lîngă Kings of Leon sîmbătă i-am mai văzut și pe William Fitzsimmons, un american cu o barbă sublimă și o muzică minimală care îți liniștește sistemul nervos asaltat de nebunia finală a Szigetului, pe Foxes, o britanică foarte promițătoare pe felia ei de pop electro solar și pe Paloma Faith, a cărei muzică poate să nu fie preferata ta, dar vei ramîne cucerit oricum de prezența ei scenică.
Duminica s-a încheiat cu furtuna care a lipsit ca norocul toată saptamîna, nu înainte de a ne da ocazia de a vedea cîteva concerte memorabile care să ne reamintească de ce e atît de special Szigetul. La ora cinci cortul A38 era umplut de lume pentru un alt chitarist cu muzică minimală, Jose Gonzalez, dovada vie că nu doar un DJ tip veveriță hiperactivă poate atrage atenția unui festivalier. Cei dei la Fauve sînt cu siguranță veverițe hiperactive, și mai și indrăznesc să cînte într-o franceză frenetică, să se numească în mod destul de dubios nu o trupă muzicală ci un colectiv care transcende genuri pentru a-și transmită mesajul de revoltă și speranță. Sună prea sofisticat? Nu e deloc, muzica lor are forța vitală a lucrurilor simple și esențiale. Un strigăt în noapte care ne spune că nu sîntem singuri.
Pe finalul serii, de pe scena mare venea bubuiala disperată a lui Martin Garrix încercînd să mixeze toate hiturile scrise vreodată în istoria umanității, cînd pe scena A38 a venit Passenger. Un băiat cu o chitară, singur în fața forțelor devastatoare ale muzicii de duzină. Băiatul avea niște blugi strîmți, a vorbit mult cu noi, ne-a spus glume bune și a cîntat cîteva piese, iar noi le-am fredonat în cor alături de el, pentru că, uneori, nu îți trebuie mai mult de la viață decît o piesă și speranța că un om cu o chitară poate schimba lumea în bine, chiar dacă pentru o singură seară.
GALERIE FOTO (pentru Cooperativa Urbană) de Antonio Coppola – AICI