Sfarsitul nesfarsitului. Pink Floyd – The Endless River
E cam nasol să te apuci să descoși și să critici un album Pink Floyd. Eu cel puțin nu mă simt în stare să o fac, îmi lipsesc niște ani de experiență și niște valoare ca să pot intra în amănunte la un astfel de nivel.
Pe Louder Than Words nu prea poți să zici că-l mai aștepta cineva. Nici când am vorbit cu Nick Mason anul trecut nu părea foarte probabilă realizarea unui astfel de proiect, era doar o dorință, mai mult din partea lui decât a lui Gilmore, și era de pe atunci foarte clar că din partea lui Roger Waters nu ne mai puteam aștepta la nimic când vine vorba de Pink Floyd, poate doar dacă o pun băieții de un Live Aid ceva. Chiar și când s-a confirmat în cele din urmă în vara acestui an noul material, nu cred că au fost prea mulți care să creadă că ăsta va fi vreun nou Wish You Were Here. S-a vrut să fie un tribut pentru Richard Wright și asta și este, ultimul album Pink Floyd fie că ne convine sau nu, oricum sună mai bine de un milion de ori (poate nu chiar de un milion, dar îmi place să exagerez în contextul ăsta, vă rog să-mi dați voie) decât ceva ce ați putea scoate voi, băi comentatorilor. Cum ar zice poetul, „cam asta a fost, mai mult nu s-a putut”/vrut/încercat.
Oricât de bine ar fi sunat, tot n-ar fi fost suficient de bun ca să stea drept punct final pentru cariera unei astfel de trupe. Bucurați-vă, așadar, de aceste ultime sunete. Ca să închei într-o notă optimistă, tot Louder Than Bombs rămâne albumul meu all time-favourite.