Satul vădanelor
Într-un ajun al Crăciunului, am plecat spre satul Patricheni, de lângă Roman. Lumea din jur il știe ca ”satul vădanelor”.
Ninsese, iar satul acela bătrânesc arăta ca în povești, cu toate casele lui din chirpici crăpate până la acoperiș.
Le găsesc pe ulița satului pe multe dintre văduvele rămase să ducă pe umeri, singure, greutățile vieții.
Reușesc să le adun pe câteva dintre ele în bordeiul lui tanti Ileana, care nu se mai poate deplasa pentru că „am chicat acu câtiva zili. Mă pregătem sî plec în oraș, la piațî, dar n-am mai ajuns dicât pânî la poartî. Acu mă tratez cu hrean în oțăt și-mi bandajăz chișioru rănit”.
În casă, agitație mare. Se pregătesc bucate pentru Crăciun. Chișcă, cârnați, tobă și friptură de porc.
Sunt multe văduve în sat, așa cum se aude?
“Văleu, sîntim o grămadî …
A lu’ Bălțoaia, a lu’ Pârlica, a lu’ Andrei, a lu’ Ghenoaie, a lu’ Nica, a lu’ Lițică, a lu’ Mititelu, a lu’ Gheorghe, a lu’ Mardare, sîntim multi, multi, multi”, îmi spune tanti Maria, o femeie de 82 de ani.
Când ai rămas matale fără bărbat? “D-apăi, niși nu mai știu”, îmi răspunde ea. “Sînt zăși di ani”.
Și nu te-ai mai măritat?
“Aaaa, nuuu, asta-mi mai trebuia? Primul copchil mi-o murit dupî bărbat, era tânăr șî el. Am suferit atât di tari cî nu mi-o mai trebuit nic. Di atunși, mi-am mai pierdut 2 cochii. Di bărbat îmi mai ardia mii? Îi jăliesc mai mult pi copchii dicât pi bărbat. Cî mi-o mâncat sufletu’ cu băutura lui”… Se oprește din vorbit și continuă să împletească la un ciorap, după ce dă din mână a lehamite …
Nana Vasilica e și ea văduvă de peste 30 de ani. Aceeași întrebare, aproape același răspuns. “Bărbatu’ mieu? Sî si odihneascî acolo sus, în deal, sub oali. Cî toatî viața o dat pi gât”.
Și te bucuri c-ai scăpat de el?
“Mă mai întriebi, maicî? Abie mă descurc cu pensia me di 2 milioane, di unde bani șî pentru băutura lui?”
Nana Vasilica are un singur regret: că n-a putut face niciun copil. În rest, e bine așa, “sănătoasî sî fiu”…
Tanti Ileana îmi povestește, la rândul ei, cum a rămas fără bărbat. “Trajea ș-al meu la măsă. Cam ca tăți, cî di asta s-o dus așa di repidi. Băuturî șî iar băuturî. O venit di la muncî șî s-o așiezat pi-un pat ca ăsta, sî bea un rachiu. Ș-o băut. Un pahar, dou, trii, niși nu mai știu, cî io avieam treabî la păsări. Când m-am întors, el stăte sprijînit di pat, c-un pahar di vin în fațî, cî o dădusi pi vin. Era nemișcat. Niși nu l-am băgat în sieamî, m-am dus sî mă culc”.
Cand s-a trezit, însă, bărbatul era fix în aceeași poziție, cu ghetele în picioare și sprijinit tot de masă. “Zîc, măi, bărbati, scoalî-ti, cî i dimineațî deja. Da’ șin’ sî si mai scoali? Patu’ sî si mai scoali, cî el nu! Când l-am atins, am văzut cî era tari, tăt ca patu’ ista. Murisi.. .”
Și îl plângi?
“Iii, îl plâng pi dracu’, Doamni iartî-mî, cî-s în postul Crășiunului“…
Și tanti Marioara ține să-și zică povestea. “Păi, pi mini, mă băte bărbatu’ di-al doilea di mă stinjea. Pi primu’ l-am prins cu verișoarî-mia. Aia venea pi la noi șî pac, o prindiam cum sî uita la bărbatu-miu. Și mi l-o luat. Da’ n-o durat mult, cî l-o luat dupa așea Dumnezeu. Da’ iți zișeam di-al doilea. O fost un bețîv. Ni băte așa di tari șî pi mini șî pi copchii, di fujeam pi ulițî, iarna, în chișioarili goali, până acasî la tata. Câtî bătaie am mâncat io la viața me, măi copchii, di nici toati bisericile din Moldova n-am apucat sî le calc”, îmi mărturisește tanti Marioara.
Ghiță, al doilea bărbat, a murit și el, acum mulți ani.
Păi, și pe care l-ai iubit? Pe primul sau pe al doilea? întreb eu curioasă. “Pi niși unu’, păcatili meli, cî amândoi mi-o mâncat zilili”, spune tanti Marioara, după care iși face rapid cruce, în timp ce se uită cu teamă la icoana de deasupra patului.
Și-atunci, pentru ce e bun un bărbat?
“Cum pentru ci?”, îmi răspunde tanti Maria, “ca sî ti ciolanească, pentru asta-i bun, da’ la un moment dat, iți treci șî di asta”, mai zice ea și toate izbucnesc în râs…
Le-am lăsat în mijlocul satului, împodobind, tare bucuroase, brăduțul pe care l-am dăruit în semn de mulțumire pentru că mă primiseră în mijlocul lor. Nici nu-și mai aminteau când puseseră ultima dată mâna pe un globuleț…
Plecasem spre acel sat cu gândul că o să găsesc numai jale, că vădanele or să se plângă de sărăcie, de dorul bărbaților, că or să ceară ajutorul autorităților, că or să vrea pensie mai mare. Dar m-am înșelat…