Rock in Park Germania: Nemţii nu știu să aplaude sau să se bucure decât la comandă
by Alex Anghel
Rock In Park (RIP, cum il prescurteaza nemtii), este un festival ce are loc anual, in primul weekend din iunie, la pachet cu fratele Rock Am Ring, primul in Nurnberg, al doilea la Nürburgring, ambele avand acelasi line-up. Un line-up din care anul asta au facut parte Green Day, The Killers, The Prodigy, Biffy Clyro, Phoenix, Bastille, Hurts, The Wombats, Stereophonics, Limp Bizkit, Paramore, Imagine Dragons, Jake Bugg, FUN., Korn, 30 Second To Mars, si altii.
Am plecat inspre festival cu gandul ca singurul lucru rau in toata combinatia asta ar putea fi ploaia/furtuna, care, pana la urma, poate sa apara in avantajul unor concerte. Insa nu a fost sa fie ploaie, ba chiar soarele mi-a dat ceva batai de cap la trupele puse in mijlocul zilei. Primul concert pe care l-am prins a fost al galezilor de la Stereophonics, care au ales sa-si prezinte mai mult noul album si care au avut oricum un set foarte scurt, asa de scurt ca nu am apucat bine sa intru in atmosfera de festival ca au si terminat, cu „Dakota”. Si au venit pe scena Biffy Clyro, cu unul dintre cele mai bune concerte din cele trei zile, cu multe hituri si o energie fantastica, ceea ce a facut ca, din pacate, ora rezervata lor sa para ca trece incredibil de repede. Dupa o scurta pauza, in cele 3 randuri de boxe au busit francezii de la Phoenix, cu a lor „Entertainment”, care ne-au tinut o ora cu piese bine alese, cu un sunet incredibil de clar si de placut si cu o prezenta scenica de mare clasa, à la la Versailles. Desi plecasem dinainte cu asteptari destul de mari de la ei, au reusit sa fie surpriza placuta a weekendului, aratand ca nu degeaba au fost headlineri la atatea festivaluri mari anul asta, de unde au adus cu ei experienta si atitudinea unei trupe mari, mari de tot.
Hurts au sunat si ei mult mai bine ca anul trecut, la Sziget/Summerwell, dar nu le-a prins foarte bine ca au fost pusi intre Phoenix si Killers. Killers care au inchis prima zi de festival, pe Alternative Stage. A fost prima data cand nu m-a plouat la un concert de-al lor, si inca nu-mi dau seama daca lipsa ploii, publicul nu tocmai prietenos, sau prestatia trupei au fost de vina, dar ceva nu a mai iesit tocmai cum trebuie. Brandon isi tot lucreaza vocea de cateva luni, si asta l-a facut sa re-interpreteze o buna parte din piese, lucru care pe mine, care ii mai vazusem, m-a bucurat si m-a salvat de la plictiseala. Inceperea concertului cu o piesa pe care te astepti sa o cante la final, „Mr. Brightside”, cu luminile alea care se aprind de obicei dupa concert, sa plece lumea acasa, nu a fost cea mai inspirata alegere, au mai dat si un rateu mic la „Smile Like You Mean It”, dar asta a facut ca restul pieselor sa sune ca la carte, „Shadowplay” genial, iar finalul a fost marcat de artificii, lasere si alte nebunii. 
Ziua a doua a inceput pentru mine cu Bastille, cu un public generos si bine dispus, cam singurul care a cerut bis din tot festivalul, chiar daca londonezii cantasera cam tot ce te-ai fi asteptat sa cante intr-un astfel de concert, de la ora patru dupa-amiaza. Au mai fost apoi The Wombats, buni dar parca mai inmuiati ca la Summerwell, unde au rupt. Si am plecat pe scena mare, la Green Day, unde impotenta publicului si-a facut din nou simtita prezenta. Ce-i drept, au si cantat ei multe din tinerete, punk si care sunau cam la fel, dar in pachetul de 27 de piese au incaput si destule bunatati, care in mod normal ar fi extaziat un public de la noi din tara, de exemplu. Au chemat pe scena, pe diverse piese, 4 oameni din public, care m-au surprins printr-o dezinvoltura incredibila: au luat microfonul si au inceput sa cante, sa intarate multimea si, in cazul unui pusti care a cantat la chitara (pe care a si primit-o cadou la final), sa-l sarute pe gura pe Billy Joe.
In ultima zi am avut parte de o alta surpriza, de data asta neplacuta. Dupa debutantii de la Imagine Dragons si Fun. si nu asa tinerii Paramore, care s-au descurcat toti bine si cu public destul de mult, pe scena mare, a urmat o pauza maricica in program, cand pe scene au cotropit trupele locale. Si ne-am intors pe seara pentru inchiderea festivalului, asigurata de Limp Bizkit, Korn si 30 Seconds To Mars. Asa ajungem si la surpriza neplacuta.
Limp Bizkit nu mai sunt de mult o trupa in voga, dar s-au descurcat admirabil, pe Korn nu prea i-am bagat in seama, insa 30 Seconds To Mars, care erau chiar ultima trupa de pe Central Stage, au reusit sa fie pana si sub asteptarile celui mai anti-fan al lor, care eram probabil eu. Stiu ca au multi fani si pe la noi prin tara, unde se tot insista sa fie adusi la cate un festival, insa le doresc acestor fani sa ajunga sa vada un concert live cu ei, ca o sa le treaca. Cand am intrat in zona de concert parea ca ori nu a inceput prestatia lor, ori s-a intamplat ceva, insa mergand mai aproape de scena, mi-am dat seama ca ei erau acolo, facand un fel de acrobatii si soptind ceva in microfon, care aducea a descantece. Cam asa au tinut-o pana la final, publicul pleca in mare graba, cu toate ca nu erau multi nici la inceput (mai putin de jumatate din cati eau avut Green Day), dupa aproape fiecare piesa se duceau sa se schimbe (de maieu), lucru care dura spectaculos de mult, si asa am plecat cum nu se pleaca de la un festival: treaz, pus pe ganduri, si enervat ca atatea trupe bune au fost puse sa cante pe lumina ca sa le faca loc astora. Macar daca se bucurau ceilalti din public, dar nu parea ca in afara de cateva zeci de fete care au fentat filtrul de varsta de la intrare, sa mai miste pe cineva.
Cu toate astea, a fost frumos. Va recomand insa ca daca nu mergeti intr-un grup suficient de mare si nu consumati suficient de mult, sa nu cautati companie in publicul din Germania: ei nu stiu sa aplaude sau sa se bucure decat la comanda. Ca sa folosesc putin din sarcasmul lui Brandon Flowers, „Yeah, you look fucking excited, don’t you?”.
GALERIE FOTO AICI