Tătucu îmi zicea mereu: numa când o fi ger de să crape pietrele să le povesteşti la rumânii noştri eştia ticăloşiţi de timpurile estea anormale, despre rumânii ăia care au degerat prin închisori, vinovaţi doar de credinţă în Dumnezău, într-o lume mai bună, mai dreaptă, mai demnă, mai normală…

Că atunci poate or întelege! Altfel devine din ce în ce mai greu să înţeleagă cineva martiriul sfinţilor închisorilor! Eştia tribe studiaţi în cărţile de istorie! Eu i-am cunoscut. Pentru ei bag mâna în foc mai acătării decât pentru daci, pentru Ştefan Cel Mare ori Mihai Viteazul.Să le spui povestea la poartă, în ger… Şi să te uiţi în ochii ălora de le-o spui! Păi închipuie-ţi că la noapte te ia poliţia, fără motiv, şi te bagă într-o cămăruţă cu păreţii îngheţaţi, cu ciment pe jos, cu o gaură în zid, unde 4 zăbrele ţin loc de geam, iar afară sunt minus 20 de grade. Cel mult! Ierni întregi! Torturi fizice şi psihice greu de imaginat! Nimeni dintre ai noştri (ăia pe care îi treci dumineca la biserică pe pomelnic) nu a trădat cauza, pe ai lor, sau pe Dumnezeu! Şi să nu te pleci în genunchi când trece pe lângă tine un „moş” dintre ăia care au supravieţuit la aşa ceva? Ba să te pleci, fată dragă! Să te pleci!

Dar nu te năcaji dacă alţii nu se pleacă! Poate nu le-o fost, încă, suficient de frig ca să înţeleagă…”

 

de Alina Zară, Prin Țara Cerurilor Deschise