#HaiLaFilm. Am ieșit praf de la Pororoca, un film despre cum o clipă de neatenție te poate costa o viață întreagă
Poate credeți că exagerez, dar eu chiar am ieșit în stare de șoc de la filmul Pororoca. Mă dureau intestinele pur și simplu, jur, îmi venea să vărs, îmi venea să urlu, îmi venea să nu mă mai dezmorțesc ever. Stătusem nemișcată de la începutul filmului până la secvența în care tatăl (interpretat de Bogdan Dumitrache, care se transformă spectaculos pe durata întregului film) pierdut în spațiu deja repara ceva sub o chiuvetă. Aveam mâinile încleștate deja și piciorul stâng lipit de cel drept, unul peste altul.
Pororoca este un film despre destin. Eu așa îl văd. Destinul ăla care oricât am crede noi că ne dă liberul arbitru pe afară, face oricum ce zice și ce vrea el, pentru că avem de plătit din alte vieți sau pentru că avem de învățat niște lecții.
Pororoca e un film care te pune pe gânduri. Atât de tare, încât eu când am ieșit din sală am zis: Doamne, bine că n-am copii! Nu, nu glumesc, eu dacă aș fi pățit ce a pățit tatăl din film, cu siguranță aș fi reacționat la fel ca el. Pentru că eu cred că nu e nimic mai dureros pe lumea asta decât să-ți pierzi copilul, în orice formă ar fi această pierdere.
Pororoca e un film care te face să fii mai atent. Te face să fii conștient că o clipă de neatenție te poate costa o viață. Întreagă!
Pororoca e un film care atrage atenția asupra faptului că noi nu suntem singuri pe pământul ăsta și că atunci când ai luat decizia de a avea copii, apoi te sacrifici pentru copii până la capăt. Altfel, îți vezi de viața ta; eu o iau razna când îi aud pe unii care spun că fac copii pentru că așa trebuie sau pentru că o să aibă cine o să aibă cine să-i dea o cană de apă la bătrânețe. De copilul tău trebuie să ai grijă o viață, că de aia l-ai făcut.
Oricum, Pororoca m-a zguduit atât de tare, încât mi-au trebuit 4 zile să scriu rândurile astea și nici măcar acum nu-s în stare pe deplin să scriu exact ce simt. Mai am nevoie de vreo mie de ani ca să-l pot digera.
De văzut. NEAPĂRAT!
