Popular problems pentru urechi fine
La noul album U2, din motive destul de evidente, n-o sa facem cronica. Dar sa vorbim putin tot despre o a treisprezecea caramida din constructia unui artist care, desi are cativa ani buni peste golanii de la U2, muzical cel putin se tine mai bine ca ei. Leonard Norman Cohen, care in ziua in care se va lansa noul sau material, Popular Problems, va fi implinit frumoasa varsta de 80 de ani. Sigur, reteta succesului la Cohen e mult mai simpla ca la U2, ai zice, dar daca omul asta reuseste sa faca muzica relevanta de mai bine de 50 de ani, fara sa schimbe mare lucru, de ce nu ar putea si entitatea asta care-si spune U2 sa mai insemne ceva? Raspunsul nu stiu daca include si ceva legat de inspiratie sau de lipsa ei, dar mie-mi place sa cred ca e vorba de bani. In timp ce Cohen pare sa faca toata treaba asta din pasiune, de partea cealalta…stiti voi…industria.
Dar mortii cu mortii, viii cu viii. Popular Problems lasa inca din titlu impresia de lectie de viata. Si cine ar putea mai bine sa ofere asa ceva daca nu un batranel simpatic, de 80 de ani, care vorba aia, a vazut multe la viata lui. Unde mai pui ca (inca) mai scrie bine. Albumul incepe, aproape previzibil, cu o piesa legata de moarte: Slow. „I always liked it slow/That’s what my mamma said”, omul ajuns la o anumita varsta care-si doreste incetinirea timpului, acum mai mult ca oricand. Almost Like The Blues e primul single, piesa care a si semnalat intentiile discografice ale maestrului, din motive la fel de evidente ca si treaba aia cu U2-ul, de la inceputul articolului. Samson In New Orleans critica, indeamna, deplange. A Street e bazata pe un poem publicat de Cohen in The New Yorker cu cinci ani in urma (I used to be your favorite drunk / Good for one more laugh / Then we both ran out of luck / Luck was all we’ve ever had [..]So let’s drink to when it’s over /And let’s drink to when we meet / I’ll be standing on this corner / Where there used to be a street). O voce mai ingrosata de tutun si de ani decat cea cu care ne-am obisnuit, mai a la Tom Waits, incepe Did I Ever Love You; vine si contrapunctul imediat – vocea feminina, si totul pare un mic rezumat al pieselor „de dragoste” ale lui Cohen. “I held you for a little while, My Oh My”…My Oh My e, bineinteles, despre o fata greu de pastrat, dorita de toti si avuta, de fapt, de nimeni, ce ridica multe nelamuriri in mintea autorului, altfel foarte simpla la vorba si la port (piesa, nu mintea). Nevermind…hopa! Aici parca se schimba ceva, la nivel de instrumentatie, mai ales, iar versurile sunt destul de intunecate (I had to leave my life behind / I dug some graves you’ll never find / The story’s told with facts and lies / I had a name, but nevermind). Born In Chains este religioasa albumului, folosind in mare aceeasi reteta Cohen: barbat (Cohen), sustinut/intarit de femeie (backing-vocals) si poate ca din cauza temei am trecut asa repede pe langa ea, fiind si singura piesa de pe album asupra careia nu am revenit. De obicei nu-mi plac finalurile, dar You Got Me Singing e minunat, pare ca vine ca o justificare a intregului material (You got me singing / Even though the news is bad / You got me singing / The only song I ever had) dar si ca o amintire a tot ceea ce este Leonard Cohen. Concluziile le trag chiar versurile:
You got me singing
Even though the world is gone
You got me thinking
(Thinking that) I’d like to carry on
You got me singing
(Singing,) even though it all went wrong
You got me singing
(Singing) the Hallelujah song.