Paul Breazu analizează în „Arhiva de Sunet” momente muzicale memorabile din Timișoara, în relație cu orașul și politicile lui contextuale
Paul Breazu (jurnalist, remixer cultural și DJ) s-a implicat în ultimii ani în proiecte care vizează arheologia muzicii pop din România, istoria culturală și socială a muzicii comunităților marginale/marginalizate, organizarea unor evenimente culturale experimentale și mai recent, proiectul new-media Arhiva de Sunet, în care și-a propus, alături de colegii și invitații săi, să dezlege misterele sociopolitice infiltrate în muzica romaneasca din ultimii 30 de ani. Anul acesta și-a canalizat cercetarea asupra memoriei pop culturale a orașului Timișoara, în special cea legată de reprezentarea ei în muzica locală și felul în care această muzică a reacționat la diversele contexte culturale și socio-politice.
Arhiva de Sunet: Timișoara – un podcast de 8 episoade – va explora, prin intermediul unei serii de interviuri cu artiști și specialiști din diverse domenii, reprezentarea Timișoarei ca relație între istoria și producția culturală urbană și valoarea muzicii în construcția unei identități locale. Serialul realizat de jurnaliștii Paul Breazu, Ionuț Dulămiță și Mihai Lukács, regizor de teatru, cercetător/artist, teoretician, va fi disponibil pe Spotify, Google și Apple Podcasts, YouTube, și promovat pe cele mai importante rețele sociale.
Aflăm de la Paul Breazu mai multe despre acest proiect și lucrurile interesante pe care le-a descoperit pe parcursul cercetărilor și interviurilor realizate.
******
Care sunt misterele sociopolitice infiltrate în muzica romaneasca din ultimii 30 de ani din Timisoara pe care ți-ai propus să le dezlegi?
Dincolo de figura de stil, mulți dintre noi am preferat să „citim” muzica în afara contextelor care au produs-o. Sau pe care le-a produs, e mereu loc și de reciprocă. Din motivul ăsta există un mod misterios al ei de a lucra în timp și în context. Primul sezon al podcastului Arhiva de Sunet, de găsit pe platforme ca YouTube și Spotify, poate oferi o idee despre felul în care (și) muzica, privită ca un fel de portal necesar interpretării, rezonează cu diversele contexte sociopolitice. Revenind la Timișoara – „tema sezonului al doilea” –, ce încercăm să aflăm, stând de vorbă cu personaje, martori, comentatori din acel spațiu (pop)cultural, e felul în care subculturi, contraculturi, culturi locale – accentul cade, evident, pe modul în care ele s-au (auto)reprezentat identitar prin muzică – au acționat în relație cu orașul, cu politicile lui contextuale, cu socialul în sine.
Ce te motivează în munca de cercetare?
În mare, o curiozitate și o frustrare. Prima se referă la acei „actori” de care vorbeam mai devreme; concret, la felul în care muzica le-a livrat o poziție politică, i-a „decupat” social, le-a oferit voce, dar și la felul în care muzica însăși a devenit medium, spațiu de comunicare între ei și o arie un pic mai abstractă, cea a politicului. Cea de-a doua vine să reia ce am spus la începutul interviului – sunt foarte puține intervenții în istoria culturală locală care să așeze muzica într-un astfel de cadru, care s-o circumstanțieze, s-o plaseze în context, să-i devoaleze relevanța, plasând-o în diverse grile de analiză.
Către ce genuri muzicale ti-ai indreptat atentia? În care din genurile muzicale analizate e mai puternic și clar mesajul social și de ce natură e acesta? Ce teme comune traversează genurile muzicale?
Către toate genurile muzicale, fără excepție. Dar, mai limpede, către pop, așa cum este el văzut de Bob Stanley în cartea Yeah Yeah Yeah: The Story of Modern Pop – muzici relevante în diverse epoci, fie că asta s-a văzut în prezența lor în topuri, fie în felul în care au lăsat urme în conștiința diverselor grupuri sociale. Toate muzicile au mesaj, nu există nimic în afara acestuia, chit că la unele – folk, hip-hop etc – el este marcat mai vizibil. Dar este foarte posibil ca o piesă Andre să fie mai relevantă pentru un anumit context decât una a Paraziților, de exemplu, în pofida stereotipurilor cu care lucrăm.
Cum se reflecta societatea în ansambul și diversitatea ei în muzica timișoreană și ce particularități ai descoperit din acest punct de vedere?
Din avion privind, Timișoara e mediul perfect: contextul istoric, contextul (multi)cultural, poziția geografică. De fapt, toate acestea revin obsesiv și atunci când coborâm din el, în răspunsurile celor cu care am stat de vorbă. Ba chiar se transferă în interpretarea a ceea ce am putea numi „Fenomenul Timișoara”, sintagmă care poate intra în discuție încărcată de nuanțele unui excepționalism care uneori ne-a făcut să ridicăm din sprâncene. Dincolo de asta, judecând lucrurile într-o convenție cvasifactualistă, există momente memorabile în istoria orașului, în care lucrurile s-au articulat într-un anume fel, de la desantul rock din anii ‘60-’70, marcat de nume precum Phoenix, Progresiv TM, Pro Musica, ca să le citez doar pe cele mai bombastice, la cohorta black metal de la mijlocul anilor ‘90, de la subculturile punk și rave din același deceniu și o formație dance pop legendară și esențială, numită Genius, de la memoria unui concert Lepa Brena pe stadionul Politehnicii Timișoara, ținut cândva la mijloc de ani ‘80, la Carmen Șerban sau Stana Izbașa. Sau, și mai concret, despre „Noapte, frig,/ În orașul ăsta, frate, nu mai e nimic./ Când treci pe stradă/ Ai ochii în patru părți, ai inima înghețată./ Mașini, lumini, poliție în stradă,/ Nimeni nu te bagă în seamă/ Când vii în orașul în care lumea nu mai are stare”. Dar și despre „Trăm într-o societate unde totu-i destrămat,/ Prețurile urcă și Guvernu-i răsfățat,/ Trăim într-o societate diferită de alte țări,/ Guvernul se ocupă de contrabandă de țigări”.
Ce s-a pierdut bun pe drum și cum ai descrie scena muzicala timisoreana în prezent, în relație cu evoluția socioculturală a orașului?
Nimic nu se pierde pe drum, totul rămâne acolo, de cele mai multe ori în memoria oamenilor; totul are sens în acel context particular, totul se agregă din aceste elemente și momente. Sigur, atunci când ajungi la povești o să simți și nostalgie după diverse „vârste de aur”, și enervări legate de tot felul de situații curente sau anterioare.
Ce trupe/ mesaje importante crezi că au scăpat, din nefericire, atenției publicului larg, în ultimii 30 de ani?
Mi-e imposibil să vorbesc de public, e mai simplu să operez cu un alt termen – publicuri. E și motivul pentru care cred că nu există nimic care să fi scăpat la propriu publicurilor. Ce vrea să facă Arhiva de Sunet este să fixeze toate aceste momente într-un cadru care adună o sumă de experiențe și interpretări.
Ne poți oferi câteva recomandări muzicale din diferite perioade care ți-au atras atenția?
Hmmm, e o propunere delicată, o să încerc să rămân la trei alegeri, care nu vor fi neapărat trei piese muzicale:
Cartierul muncitoresc Dacia, locul în care, spune legenda, se naște black metal-ul timișorean. Deloc întâmplător, regretatul Gabriel Mafa, liderul Negură Bunget, lansa prin 2000 un zine care se numea Negură. Magazin ideologic al Daciei. Poveștile astea două, bine mixate, livrează un detur reconfortant obsesiei dacopoetice a black metal-ului fabricat la Timișoara.
Genius, ca grup de dance pop nouăzecist, gen privit de multe ori cu o condescendență enervantă, care a reușit, prin textele sale, să se mufeze la fel de bine ca muzicile postlăutărești la realitatea zilei.
Un moment din anii ‘80, în care formații timișorene ca Autostop și Metamorf (unii dintre membrii lor vor avea la un moment dat legătură cu înființarea Cargo) decupau un sound care se distanța de eternul hard rock românesc optzecist.
***
Centrul Dialectic organizează joi, 11 noiembrie, de la ora 18.00, la Londohome (București), o întâlnire cu tema „Culturi și spații alternative în Timișoara”.
Aron Madon/Admina, Ovidiu Margan și Vlad Tăușance, jurnalistul Ionuț Dulămiță și Mihai Lukács, regizor de teatru și cercetător, vor participa la întâlnirea care face parte din proiectul Arhiva de Sunet: Timișoara.
