Mihai Lukács: „Teatrul contemporan este o formă de teatru puternic ancorat în prezent, în problemele societăților în care trăim, oferind puncte de reflecție sau uneori chiar soluții de transformare a societății”

Mihai Lukács, regizor de teatru și cercetător, coordonează Centrul Dialectic. Recent, a demarat proiectul „Oedip la Timișoara” care își propune să studieze efectele migrației asupra Timișoarei ca relație între istoria ei urbană, fenomenul global al migrației în Vestul Europei și valoarea literaturii dramatice clasice în abordarea unor teme extrem de actuale. Din acest proiect fac parte un spectacol audio și o serie de întâlniri și podcasturi despre problema migrației și refugiații din Timișoara.

Cum a apărut ideea acestui proiect și care au fost etapele lui? Povestește-ne mai multe.

Am urmărit de anul trecut situația refugiaților din Timișoara așa cum era prezentată în presă și în interviuri cu persoanele implicate din Timișoara, precum și scurte intervenții ale refugiaților din Afganistan și am vrut să înțeleg mai bine acest fenomen în plină desfășurare. Cred că vorbim de un fenomen global pe care nu îl înțelegem suficient de bine sau nu suntem suficienți de atenți la el, un fenomen care este în continuă schimbare. De exemplu, începusem să lucrăm la „Oedip la Timișoara” când talibanii au preluat puterea în Afganistan și am văzut imediat legăturile cu ce se întâmpla în plan local, care erau pozițiile publice. Acum, în noiembrie 2021, se simte în mod serios și prezența fizică a celor care au fugit acum câteva luni de talibani, ajung tot mai mulți în România. Ei sunt printre cei norocoși, cei care au au reușit să plece imediat. Alții așteaptă la rând sau sunt pe drum. Aici e și o problemă financiară, ai nevoie de mii de dolari pentru acest drum, călăuzele sunt foarte scumpe. Am cunoscut oameni care au făcut și trei ani pe drum până să ajungă în România din Afganistan. De la bun început am știut că va fi o poveste clasică, cu personaje cunoscute, măcar din auzite, de toți. Ce s-ar întâmpla cu aceste personaje în ziua de azi, în contextul actual? Cum s-ar schimba povestea lor? Oedip și Antigona sunt astfel de personaje.

Regizezi pentru prima dată un spectacol audio. Cum se desfășoară acest proces și care au fost marile provocări in realizarea acestuia (scenariu, munca cu actorii, înregistrările etc)? Ce idei s-au creionat pe parcurs și la ce-ai renunțat?

Am mai experimentat zona audio în trecut. Anul trecut am ținut la Cluj un atelier despre dezvoltarea imobiliară din oraș care a rezultat într-un spectacol de teatru audio, „Dezvoltatorii”. De asemenea, proiectul de cursă lungă „Arhiva de Sunet” este un experiment audio care pornește de la muzica pop (în cel mai larg sens) din România care este pusă în contextul socio-politic specific diferitelor perioade și momente istorice în care este produsă. Pentru mine, partea audio a fost foarte importantă în spectacolele la care am lucrat, sunt diverse opțiuni pe care le faci și care pot schimba întregul spectacol, acestea pornesc de multe ori de la muzica sau sunetele pe care le folosești în spectacol. Poate cel mai diferit spectacol pe care l-am făcut prin metoda de lucru a fost „American Gypsy”(2019) care este conceput pe bază de playback, ceea ce schimbă fundamental modul în care se lucrează la repetiții și la construcția întregului spectacol. Au mai fost spectacole la care am început de la muzică, aveam câteva piese care produceau un schelet pe care se adăugau celelalte elemente. 

„Oedip la Timișoara” are în centru o temă actuală importantă – fenomenul refugiaților din Timișoara și un text clasic, de tragedie greacă. „Oedip la Colonos” de Sofocle, textul de la care am pornit, vorbește despre o familie alungată din propria țară și care produce o schimbare majoră în locul în care ajunge. Acest element a fost foarte important: cum poate apariția unui bătrân nevăzător în zdrențe să schimbe o întreagă comunitate. Necesitatea de a actualiza povestea și a o spune acum s-a concretizat și în modul de lucru cu acest material narativ: mă interesează tragedia de câțiva ani după o perioadă de respingere pentru că o consideram în mod eronat ceva desuet, învechit, care nu ar mai avea ce să ne spună prea multe nouă, cei de azi. Mi-am dat seama, recitind, că în aceste texte care s-au păstrat mii de ani sunt o serie de istorii încă actuale, relevante, universale, care vorbesc și despre cei de azi, cu dramele și problemele noastre care uneori pot avea dimensiuni mitice. 

Cred că o problemă în relația de azi cu tragedia greacă este modul de montare și interacțiune cu textul: în multe spectacole pe care le-am văzut sau ascultat, inclusiv în filmele bazate pe tragedii, apare o distanțare reverențioasă față de acel mediu specific antichității grecești. Cred că această interpretare care pune pe un piedestal personajele tragediei și lumea lor nu ajută prea mult spectatorul care este interesat de poveste. Încerc prin acest spectacol să ne apropiem tragedia, în primul rând nouă, celor care lucrăm la acest proiect, să o facem mai prietenoasă ca mediu. Intervențiile în scenariu, precum și cele sonore, de experiment audio, nu se îndepărtează de spiritul ei ci o traduc, în primul rând ne-o traducem nouă, cum o înțelegem acum prin contextul prezentului în care trăim și desigur, o traducem pentru spectatorul de azi.

Ce ne interesează sunt câteva idei importante ale tragediei: un personaj legendar, o personalitate bine definită (iar Oedip nu cred că mai are nevoie de nicio prezentare în acest sens) care contestă relațiile sociale existente și asta duce la distrugerea unei lumi vechi. În acest sens, Timișoara din spectacolul nostru se transformă total la final în urma prezenței acestor personaje (Oedip și Antigona). Am renunțat la partea de spiritualitate, de legătură foarte prezentă cu metafizicul, aruncând povestea într-o lume mult mai materială deși transcendentul este foarte prezent azi, chiar și la nivel politic, dar am fost interesat de alt fel de relații. Pe de altă parte, finalul poate fi citit ca un miracol de neînțeles, o transformare promisă a orașului, o minune în care locuitorii cred deși poate fi doar o iluzie, nevoia de a te ancora în ceva supranatural pentru a face față unui prezent tot mai complicat și de neînțeles. Mi-a plăcut această idee de schimbare majoră a relației între un bătrân refugiat în zdrențe și o comunitate care îl respinge inițial și imaginea de final în care bătrânul orb devine călăuza unei întregi comunități, care îl urmează până la un punct. 

Povestește-ne despre ideea și mesajul spectacolului, prin prisma personajelor

Ideea de la care am pornit a fost una simplă: cum ar fi ca un personaj ficțional, foarte cunoscut, să ajungă acum la Timișoara ca refugiat venit dintr-o zonă de conflict? Tragedia antică scrisă de Sofocle se potrivește scenariului și a suferit câteva ajustări pentru a o face mai actuală fără, însă, a-i pierde specificul. Principala problemă de fapt a fost traducerea textului, am lucrat cu mai multe variante care foloseau un limbaj învechit, pretențios, cu multe arhaisme, pentru a da o notă de vechi textului, deși multe din ideile dezbătute rămân cât se poate de actuale. Am și simplificat povestea, eliminând câteva personaje și povești adiacente. Dar, în mare parte, scenariul păstrează spiritul tragediei, chiar dacă mai ironizează pe alocuri personajele. Personajul Oedip, în special, a devenit ridicol relativ recent, în urma trivializării ideilor din psihanaliza freudiană și a complexului oedipian, tratat cât se poate de serios de Freud dar devenit o glumă sexuală despre fiul care are o relație cu mama. Dar nu această parte a poveștii a fost cea interesantă, ci cum Oedip bătrân, alături de Antigona, fiica sa, ajunge într-un loc necunoscut și cere ajutorul locuitorilor să-l găzduiască. Aici apar o serie de reacții de respingere pe diverse motive, dar prin mai multe răsturnări de situație, refugiatul ajunge să ofere sprijin orașului care l-a primit, un ajutor magic, supranatural, care uimește și răstoarnă regulile existente. Aici este principala miză: cum un personaj atipic, căruia nu i se dau prea multe șanse, poate să schimbe o întreagă comunitate, să îi ofere speranță. Am observat că atunci când se discută despre refugiați nu se iese din logica simplistă victimă-călău și spectacolul exact asta propune: o complicare a acestei relații între refugiat și comunitatea gazdă care să ne pună pe gânduri. 

Teatru – societate – activism – cum merg ele mână în mână?

Teatrul contemporan este o formă de teatru puternic ancorat în prezent, în problemele societăților în care trăim, oferind puncte de reflecție sau uneori chiar soluții de transformare a societății, funcționând ca un laborator în care se pot experimenta relații sociale, se pot explica fenomene și găsi răspunsuri complexe la dilemele cât se poate de reale pe care le trăim în afara teatrului. Din acest punct de vedere, teatrul care mă interesează este destul de departe de activismul care știe foarte bine ce trebuie făcut și intervine direct în societate cu rezolvări automate, dar la o scară redusă, prin lipsa de capacitate. În teatru încă ne permitem să avem îndoieli, să avem nesiguranțe, să fim confuzi, să vedem ce merge și ce nu merge, prin greșeli și numeroase încercări, să nu folosim doar scurtăturile cognitive și emoționale, să uităm ce eram siguri că știm, să o luăm mereu de la capăt sau să adăugăm dialectic la ce există deja, să negăm negația. Aici e cea mai mare diferență față de un activism care știe ce trebuie făcut de la bun început și are o mare doză de autosuficiență. Desigur, există și forme de teatru bazate pe rețete clare, care au aceleași soluții la orice încercare, care nu transformă nimic în afară și nu se transformă dar acela este un teatru mort din start. 

Ce povești sau teme despre migrație te-au inspirat și de ce?

Au fost multe elemente care s-au tot adunat, inclusiv de la alte acțiuni artistice despre deportații și solicitanții de azil din Austria, cu care am lucrat cu ani în urmă. 

Migrația economică în Occident, cea atât de cunoscută pentru orice familie din România, este apropiată dar totuși condițiile de a ajunge refugiat sunt din altă categorie, mult mai specifică. Refugiații erau foarte comuni în Europa secolului douăzeci datorită războaielor și a avansării sau retragerii fronturilor sau persecuțiilor anumitor populații. Mulți dintre ei părăseau Europa tocmai pentru a rămâne în viață. Deoarece nu au fost conflicte armate recente, acești refugiați europeni au fost tot mai rari, poate cu excepția celor din fosta Iugoslavie din anii 1990. 

Știu povești de familie despre refugiați plecați din Germania, persecutați de naziști, refugiați polonezi ajunși în România la finalul anilor 1930, refugiați italieni veniți în România în timpul fascismului pentru motive politice. 

Poate asta ar trebui să înțelegem: aparenta siguranță care pare veșnică poate oricând să dispară și să fim forțați să plecăm pentru a ne salva viețile. Poveștile refugiaților sunt până la un punct similare și au multe elemente comune, inclusiv modul în care sunt primiți de comunități care se consideră superioare moral, civilizațional, religios, fie că refugiații vin acum din Eritreea, Siria sau Afganistan. Din acest punct de vedere, nu e întâmplătoare întoarcerea la un text vechi de 2422 de ani.

Poveștile sunt în mare parte asemănătoare, reacțiile sunt aceleași iar relațiile de putere între cei care dețin resursele și cei care nu le au, până la nivelul fundamental de menținere a vieții, merg pe aceeași logică. 

Urmăresc foarte atent discuția actuală despre refugiații climatici, care în urma încălzirii globale accelerate, în câțiva ani, ar putea ajunge la peste 1 miliard. Există simulări care arată că multe zone de pe glob, care acum sunt locuite, pur și simplu nu vor mai putea menține viața umană datorită temperaturilor prea ridicate și a creșterii nivelului apei oceanelor. Fenomenul actual al refugiaților ne face să înțelegem mai bine ce urmează, dar la o scară mult mai mare. Și nu este un viitor care să ofere alternative infinite.

Cui se adresează acest spectacol și ce impact ți-ai dori să aibă asupra generației tinere în special?

Spectacolul este dedicat în primul rând pentru un public tânăr, atent la lumea din jur, un public care își pune probleme și încearcă să înțeleagă ce se întâmplă. Nu venim cu soluții, ci punem noi semne de întrebare, dar păstrând un ton optimist. Cred că este binevenită o disecare a temei refugiaților acum, în plină criză a refugiaților din Afganistan, care ajung tot mai mulți în Europa, primul val de la preluarea puterii de către talibani la Kabul. Mulți sunt pe drum, încă iar mulți sunt ascunși și încearcă să scape cu ajutorul călăuzelor, singurii care le mai pot oferi alternative, pe criterii strict financiare, de speculație cinică a unui dezastru uman.

Proiectul nostru a început înaintea crizei politice din Afganistan și în acele zile în care știrile din toată lumea urmăreau dezastrul de la Kabul, știam că în toamnă vor fi tot mai multe grupuri de oameni care s-au salvat și au ajuns în locuri mai sigure pentru ei, aceste locuri însemnând și România. Este un fenomen în plină desfășurare și nu putem sta indiferenți la ce se întâmplă lângă noi. Cred că această lipsă de atenție poate fi comodă și justificată doar până la un punct, inclusiv pe considerentul că nu mă privește în mod direct, nu sunt afgan sau refugiat, nu am de ce să mă bag în povestea asta. Cred că această lipsă de interes pentru probleme care nu ne privesc în mod direct este o mare pacoste: ea este cel mai bine capitalizată de o extremă dreaptă care preia la nivel european aceste teme „lipsite de interes” pentru cetățenii cumsecade și le transformă în teme principale pe baza unui discurs culturalist, împotriva celor alungați și de punere în valoare a propriei identități, în contrast cu cea a noilor veniți, care devin țapi ispășitori pentru diverse probleme sociale cu care de cele mai multe ori nu au nici o legătură. În acel moment de explodare a unei noi teme care antagonizează la nivel local, cei care nu fuseseră atenți anterior vor fi forțați să ia o poziție și din păcate, cei mai mulți cad în plasa acestor discursuri emoționale, panicarde, lipsite de rațiune. Așa că cel mai sigur este să fim atenți la ce e în jurul nostru, să ne informăm, să luăm atitudine, să avem păreri și să gândim lucrurile în context, măcar pentru a nu cădea în plasa unor discursuri populiste și bazate pe emoții puternice. 

Proiectul include și o serie de întâlniri & podcasturi pe tema migrației în relație cu societatea. Care sunt direcțiile urmărite, problemele și particularitățile semnalate și soluțiile posibile?

Am organizat o serie de întâlniri cu persoane care cunoșteau mai bine situația refugiaților din Timișoara sau a refugiaților din Afganistan ajunși în Europa. Pentru mine a fost o formă de cercetare activă, bazată pe un dialog de pe poziții egale. Nu am vrut să fac pur și simplu niște interviuri în care ei să îmi dea răspunsurile deja știute. Discuțiile au fost lungi pentru că se complicau tot mai mult, am încercat o formă dialectică de dezbatere iar tematica este una foarte complexă, cu mult mai multe fațete decât pare la prima vedere. Am încercat să înțeleg mai bine situația locală din Timișoara și discuțiile cu Flavius Ilioni-Loga, Florin Arhire și Emanuel Copilaș au fost foarte consistente în această direcție. 

De asemenea, discuțiile pe care le-am avut cu cei care lucrează la Casa Logs, unde sunt primiți refugiați pentru a face duș, a primi haine curate și tichete de masă, precum și scurtele dialoguri pe care le-am avut cu tinerii veniți din Afganistan au fost foarte importante. 

Îi sunt recunoscător lui Zaker Ershad pentru dialogurile lungi pe care le-am avut de cum a ajuns în România și pe parcursul etapelor prin care a trecut ca refugiat extras de statul român din Afganistan. 

Am discutat aceste teme de mai multe ori cu teoreticianul Bogdan Popa dar și cu activiști care lucrează cu refugiați, cu jurnaliști care au scris despre fenomenul migrației, cu persoane care au o experiență vastă în acest domeniu, cum ar fi Andreea Ghimpu-Lupașcu sau Simina Guga.  

Dar probabil cea mai clarificatoare parte a întâlnirilor a fost prezența în Afghan Park, un câmp foarte mare la marginea Timișoarei, din apropierea Centrului care găzduiește refugiații, unde așteaptă toți acești oameni veniți în România. 

Am fost în clădirile abandonate, unde o parte din refugiați se adăpostesc, și le sunt recunoscător pentru sprijin jurnalistului Vlad Marko-Tollea și regizorului Florin Iepan, cu care m-am întâlnit pe teren și au pus situația din Timișoara în context. Toate aceste întâlniri se vor reflecta în episoadele podcastului, care am intuiția că va fi continuat și pe viitor, aceste discuții fiind de fapt doar un început. 

Când și unde ne dăm întâlnire pentru a ne bucura de spectacol

Înregistrările pentru spectacol au fost finalizate, acum suntem în etapa de editare și producție, cel mai probabil va fi lansat la jumătatea lunii noiembrie, pe canalele de streaming. Sperăm ca în viitor să lansăm și o variantă pe vinil a spectacolului audio pentru un alt tip de ascultare nostalgică, fidelă formatului de teatru pe disc așa cum îl știam din copilărie. 

***

Poate fi ascultat aici:

YouTube: https://tinyurl.com/yhk7ldxs

Spotify: https://tinyurl.com/yzkag95s
Breaker: https://tinyurl.com/yh2wev73

***

Proiectul „Oedip la Timișoara”, realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului Timișoara și al Consiliului Local Timișoara, propune două tipuri de evenimente: o serie de întâlniri publice (în Timișoara și București) cu artiști și specialiști pe tema migrației și în legătură cu situația actuală a migranților din Timișoara și în special a refugiaților din Afganistan (puse la dispoziția publicului sub forma a trei podcasturi audio distribuite pe Spotify, Google și Apple Podcasts, YouTube) și un spectacol de teatru audio, regizat de Mihai Lukács. Pornind de la cazuri specifice, situații actuale și dramaturgia clasică cu tema migrației, spectacolul și cele trei capitole ale podcastului vorbesc despre legătura dintre spațiul multicultural al Timișoarei și fenomenul migrației, straturile socio-economice reprezentate în migrația transfrontalieră și regăsirea acestora în producția artistică și, mai ales, despre legătura între fenomenul migrației și istoria orașului.