Ioana Grigore: „Documentarul ne face mai curajoși, mai atenți, mai deschiși, mai conștienți”

Ioana Grigore: „Documentarul ne face mai curajoși, mai atenți, mai deschiși, mai conștienți”

Ioana Grigore, licențiată în regie de film documentar la UNATC, unde a absolvit și facultatea de regie, a regizat mai multe scurtmetraje documentare și de ficțiune, selectate și premiate la festivaluri internaționale. Filmul „Creativ”, distins cu premiul UCIN pentru Cel mai bun scurtmetraj documentar (2020), i-a adus o selecție importantă, alături de 11 cineaști, la un workshop documentar în Los Angeles, susținut de American Film Showcase, la USC School of Cinematic Arts.
Lungmetrajul ei de debut a fost selectat la Ex Oriente Workshop în 2020.

Scurtmetrajul „Apropieri”, care a avut premiera mondială la Ji.hlava IDFF 2020, este nominalizat la Premiile Gopo 2021 în categoria Cel mai bun scurtmetraj documentar. Gala Premiilor Gopo va avea loc pe 29 iunie.

Despre pasiunea pentru film și pentru documentar, în special, dar și despre toate subiectele care o atrag în cinema, vă invităm să descoperiți în cele ce urmează.

Drumul spre regie. Atracția pentru filmul documentar

Dacă m-aș uita mai mult în urmă, drumul meu spre regie a început probabil cu lectura și desenul, când eram destul de mică. Dacă m-aș uita mai aproape, a început prin liceu, când eu și bunul meu prieten realizam mici exerciții vizuale, scrise, regizate, filmate și montate de noi. Toți anii de liceu ni i-am consumat așa, imaginând povești, filmând și fotografiind. Iar la începutul clasei a 11-a știam că vreau să fac o facultate de film. Deși cochetam și cu imaginea, regia era mereu acolo, pentru că voiam să fiu parte din tot procesul și-mi și plăcea să scriu.

În timpul anului întâi de facultate am descoperit un altfel de scris – scrisul la montaj. Adică m-am întâlnit cu filmul documentar. Primul salut a fost prin două exerciții vizuale pentru examenul semestrului întâi: unul filmat în noaptea de Revelion într-un orfelinat, iar următorul la câteva zile după, într-un penitenciar. Ne-am îndrăgostit profund undeva între anul doi și anul trei, iar la masterat cred că am făcut un legământ pe viață, în timpul producției filmului CREATIV (2019), cu care am fost cinci ani în lucru.

Temeri, provocări, bucurii

Provocările, temerile și înfruntarea lor sunt parte dintre lucrurile care m-au convins că documentarul este ceea ce-mi place cel mai mult să fac. Lucrul la CREATIV a fost ca o a doua școală de film. L-am început pe când eram studentă în anul doi de facultate și l-am finalizat în anul doi de masterat. În tot timpul ăsta, am dus cu mine moartea unui personaj principal la un an după primele filmări, refuzul celuilalt personaj principal să fie parte din proiect, lipsa banilor, a echipamentului, filmări în străinătate, mai apoi lipsa drepturilor de autor pe imagini de arhivă, pe muzică, primul contact cu producători, o mulțime de întrebări fără răspuns, legislația confuză pentru cineva la început de drum, primul workshop internațional de dezvoltare și, împreună cu toate astea, o mulțime de provocări creative, care au făcut ca acest film să fie realul meu botez în cinema și cea mai înfloritoare experiență de până acum. E un film care a trecut prin multe și prin care am descoperit în mine mai multă voință, răbdare și bucurie de a face film decât credeam că am. Altfel, probabil cele mai mari bucurii din tot procesul le simt când sunt cu camera de filmat în mână și când sunt la montaj (re)scriind filmul, împreună cu monteurul.

Povestea scurtmetrajului „Apropieri”

Voiam de mult să fac un film în munți și la începutul lui 2019 au venit și starea și subiectul. Am crescut în munți și în biserică și ăsta-i un adevăr pe care voi continua să îl repet, pentru că el se găsește și în filmul „Apropieri”. Este un film cu salvatori montani și câini de avalanșă, despre viață, moarte, speranță, credință, căutări concrete și metaforice. În prima zi a lui 2019 am fost într-un scurt traseu montan, spre o peșteră ce adăpostea o mică biserică. Starea mea de atunci avea nevoie de spații ca acelea, dragi mie, aduse împreună. Era la o săptămână după moartea duhovnicului meu, care-mi fusese aproape de când eram mică. La o lună după, am început filmările în munți, crezând că fac un film despre câinii de avalanșă din România. Voiam să documentez subiectul ăsta pentru că acești câini erau o noutate pentru țara noastră. Școala pentru unitățile canine de intervenție la avalanșă a fost înființată cu puțini ani în urmă de profesorul meu de fotografie din perioada liceului, directorul salvamont Argeș, Ion Sănduloiu, cu care mersesem de mai multe ori pe munte. Așadar, am început documentarea și filmările în nămeți de câțiva metri, la -15 grade, prin vânt puternic. Salvatorii montani ne-au primit călduros în lumea lor și ne-au trimis în povești reci și dureroase. Când am început montajul, se construia un film care simțeam că nu îmi seamănă. Am avut și o perioadă de câteva luni în care începutul montajului la „Apropieri” s-a suprapus cu finalizarea montajului la „CREATIV„ și filmările pentru viitorul lungmetraj. Când am reușit să rămânem cu „Apropieri” ca ocupație principală, am decis că trebuie să mă întorc la filmări, să îmi găsesc filmul (asta se întâmpla la începutul lui 2020). Și l-am găsit. Întoarsă la montaj, am început să lucrăm la un documentar care nu este despre câinii de avalanșă, ci despre toate lucrurile menționate mai sus. Și am înțeles în timp că el de fapt este un rezultat a ceea ce eram și simțeam eu la începutul lui 2019, înainte de primele filmări. În cele din urmă, materialul ne-a condus pe mine și pe Cristi Georgescu, editorul de montaj, la ce merita să fie. Ne-a spus să mai filmăm și l-am ascultat, după care filmul s-a brodat aproape singur.

Teme și subiecte de interes în documentar

Documentarele realizate până acum au teme destul de diferite, dar au un lucru în comun: oamenii. Caut oameni și povești, nu subiecte anume sau recurente. Îmi place mult să observ, dar și să provoc. Și din ceea ce observ îmi place și mai mult să construiesc la montaj, să potențez semnificațiile imaginilor și stărilor văzute sau avute.

Lecții descoperite muncind

Când te apuci de documentar cred că trebuie să îți dorești o căutare, să ai curiozitate și răbdare, să știi că va urma o întâlnire, mai apoi că vă vei fi invadat și că, în cele din urmă, te vei întoarce la tine mai bogat.

Documentare vizionate în pandemie

În 2020, documentarul la care lucrez acum a fost parte din workshop-ul de dezvoltare Ex Oriente din Cehia, așa că, deși online, am avut bucuria unor întâlniri frumoase, și cu filme, și cu realizatori. Îi menționez pe regizorii Salomé Jashi (cu filmul „The Dazzling Light of Sunset„, 2016) și pe Sean McAllister (cu „Japan: A Story of Love and Hate”, 2008). Îl las aici și pe unul dintre preferații mei, Sergey Dvortsevoy, cu „Happiness”, din 1995 și „Tulpan”, din 2008 (ficțiune cu atmosferă de documentar).

Cel mai recent film care a rămas cu mine este documentarul lui Marc Isaacs din 2020, „The Filmmaker’s House”, care vorbește despre industria filmului documentar, dar într-un discurs cinematografic neobișnuit pentru un astfel de subiect. Încurajat să includă în viitorul lui proiect teme precum sexul, crime și celebrități, decide să filmeze la el acasă lucruri din viața lui de zi cu zi. Întâlnim mai multe tipologii umane, într-un documentar foarte viu, în care autorul este și el personaj, din spatele camerei. Îți dă sentimentul unui film care îți prezintă viața așa cum e ea, eu spunându-mi ce regizor fericit, să aibă astfel de subiecți în jurul lui. La final, aflăm că tot ceea ce am văzut este o ficțiune de fapt, condusă/ inspirată de realitate.

Pentru mine, 2020 a fost bogat din punct de vedere spiritual, și profesional și personal.

Work in progress

Lucrez la un lungmetraj documentar (amintit mai sus). Suntem în post producție, dar mai plănuim cel puțin o filmare. Și am în gând documentarea unui nou subiect, probabil din toamnă.

Cu drag, despre documentar

Documentarul este neașteptat, mereu surprinzător. Asta a fost relația noastră până acum și sper că așa va rămâne. Ne face mai curajoși, mai atenți, mai deschiși, mai conștienți. Documentarul nu este realitate, ci este despre realitate, asta îl face special. Am citit recent ceva scris de Herzog, care se potrivește mult cu felul în care văd eu documentarul: „There are deeper strata of truth in cinema, and there is such a thing as a poetic, ecstatic truth. Sometimes I create an inner truth. I invent, but I invent in order to gain a deeper insight.