“Trec prin situații umilitoare doar pentru că sunt infectată cu HIV”
E o poveste pe cat de trista, pe atat de adevarata. E povestea unei prietene bune. Si, din pacate, nu e singura.
“Aveam 19 ani cand am aflat ca sunt infectata cu virusul HIV si, sincer, nu mi-a venit a crede, pentru ca nu stiam absolut nimic despre acest virus, nici macar ca exista oameni seropozitivi in Romania. Aveam informatii doar din filme si credeam ca exista doar la “ei”. Ce stiam cu certitudine, era doar ca este un virus care nu are tratament.
Investigatia medicala am inceput-o pentru ca am observat ca mi se umflasera ganglionii cervicali. La primul control, am descoperit ca aveam toti ganglionii limfatici umflati, ceea ce insemna ca am o infectie in tot organismul. Si asa am inceput analizele: intai la Spitalul de Urgente Floreasca, apoi la Fundeni si intr-un final la Victor Babes.
Cand am aflat diagnosticul infectie cu HIV, pe moment, am rasuflat usurata ca nu aveam cancer
Primul diagnostic a fost mononucleoza sau “boala sarutului”, cum se numeste in termeni populari. Parca o aud pe asistenta: “Se pare ca este boala sarutului. Stai linistita! Faci un tratament de 2 saptamani si ai scapat!” Cat mi-as dori sa fi fost asa! A urmat o sperietura mare cand am aflat ca sunt suspecta de cancer ganglionar. Despre cancer aveam mult mai multe informatii si stiam despre ce e vorba, iar cand am aflat diagnosticul infectie cu HIV, pe moment, am rasuflat usurata ca nu aveam cancer. Nu stiam atunci…
Nu vroiam sa ies din casa si nu vroiam sa vad pe nimeni
Toata lumea ma stia ca o fata optimista, mereu cu zambetul pe buze, mereu deschisa, extrem de sociabila si plina de viata! Dupa ce am aflat, a urmat o perioada cam de 2-3 saptamani, in care activitatea preferata era plansul. Nu vroiam sa ies din casa si nu vroiam sa vad pe nimeni. Plangeam din orice si din nimic. Era de ajuns sa-mi aduc aminte ca nu voi mai avea o viata normala niciodata si, cel mai important pentru mine, ca nu voi mai putea avea niciodata copii!
Parintii mei au incercat tot timpul sa ascunda ca am HIV
Diagnosticul final a fost stabilit la Victor Babes, unde am si inceput tratamentul anti-retroviral, tratament pe care il continui si in momentul de fata. Abia acolo am inceput sa primesc informatii despre virus: ce inseamna HIV/ SIDA, cum ataca organismul, cum tratamentul opreste virusul sa se extinda, cum pot sa ii protejez pe cei din jurul meu si cum pot sa-mi traiesc viata in continuare. Parintii mei au incercat tot timpul sa ascunda ca am HIV, motivand ca lumea este rea, ca nu stii ce reactii pot avea oamenii in jurul tau si ca e mai bine pentru toata lumea sa fie secret. In prima faza, nu m-au lasat nici macar sa-i spun surorii mele, care a aflat abia dupa cateva luni. Sa vorbesc despre asta era singurul lucru care ma putea ajuta sa trec peste socul emotional, asa ca am inceput sa le povestesc prietenilor ce mi se intampla, cu gandul ca vor intelege si in acelasi timp, le dadeam informatii noi despre virus si ii atentionam cumva. Imi doream sa invete ei ceva din experienta mea, astfel incat sa nu li se intample si lor!
Am avut parte de multe umilinte din partea asa-zisilor prieteni: de la vorbe grele: “ar trebui sa fii inchisa in casa, sa nu ti se mai dea voie in societate niciodata!”, pana la glume ironice, cum ar fi un telefon de un 1 decembrie – Ziua Internationala HIV/SIDA, sa imi ureze “La multi ani!”.
De-a lungul timpului, am trecut prin multe situatii umilitoare, doar pentru ca sunt seropozitiva si pentru ca spuneam asta deschis. Cea care mi-a ramas intiparita in minte ca fiind cea mai grava dintre toate, este refuzul unui medic ginecolog de a ma trata: “Nu avem trusa pentru cei ca tine!” si a plecat fara sa ma priveasca in ochii si fara sa-mi dea dreptul la replica. Atunci am inteles! As putea muri cu zile, intr-un spital in care medicii/ oamenii refuza sa te trateze doar pentru ca le este frica, cu toate informatiile pe care le au si cu toate masurile de precautie existente. Dar care este cea mai buna masura, alta decat sa te feresti de ceea ce ti-e frica?! Cumva am ajuns sa adopt si eu aceeasi masura, doar ca sa imi fac viata mai usoara si sa nu mai sufar. Am ajuns sa-mi fie frica sa mai spun ca am HIV, fiindu-mi teama de reactiile oamenilor si de efectul acestora asupra mea. De aceea, la primul meu serviciu, am ascuns acest lucru. Am lucrat 6 ani intr-o echipa in care nimeni nu a stiut vreodata acest “amanunt” din viata mea. Eram doar o colega care se imbolnavea des si avea tot timpul medicamente la ea.
Acum, ma feresc sa mai vorbesc atat de deschis despre virusul in jurul caruia imi construiesc viata
Am avut si norocul sa lucrez intr-o echipa in care mi-am permis sa le spun colegilor secretul meu. Dar asta doar pentru ca am descoperit oameni minunati, intr-un cadru minunat, capabili sa inteleaga situatia, oameni care mi-au devenit foarte apropiati. O situatie norocoasa, cred, nu foarte intalnita si din pacate, scurta! Acum, ca m-am maturizat si am ajuns la concluzia parintilor mei, aceea ca “lumea este rea”, ma feresc sa mai vorbesc atat de deschis despre virusul in jurul caruia imi construiesc viata. Incerc sa traiesc, asa cum pot mai bine, intr-o societate in care oameni “ca mine” inca nu sunt acceptati in totalitate!”
Ea este Monica. E prietena mea.
E o fata frumoasa, desteapta, haioasa, optimista, gata sa te ajute oricand… Si-a scris singura durerea, iar mie mi-a fost greu sa modific vreun cuvant. Voi reveni cu povesti detailate despre ceea ce e nevoita sa intampine ea intr-o tara in care a avea HIV/SIDA e pentru multi ceva de neiertat….
—- COOPerativa Socială —-