#Revolutia din 89: “Cum să fiu împușcat? Că nu mă doare nimic”…

Posted on December 17, 2013 by COOPerativa Urbana

COOPerativa SOCIALĂ.

Plecasem să vorbesc doar cu unul. Acolo, am găsit, însă, doi. În 1989, unul era adolescent, celălalt, major deja. Atunci erau pe picioarele lor. Acum, se deplasează numai cu căruciorul cu rotile. Ambii au fost împușcați. La Revoluție.

E greu să deschid subiectul. Eu alerg de colo colo, ca să fac poze, ei mă privesc neputincioși. Dar nu se plâng. Sunt fericiți, și-au acceptat propria soartă. Am mai întâlnit asta și la alți oameni care depind de căruciorul cu rotile și întotdeauna m-am întrebat dacă nu spun asta doar din orgoliu sau într-adevăr au avut puterea de a trece mai departe, fără să se mai piardă în amănunte fără sens. Doar în amănunte ce dau sens vieții.

Are 43 ani. Îl cheamă Dan Maftei. Îl rog să îmi povestească prin ce a trecut la Revoluție. Oftează, zâmbește, probabil pentru că toată lumea din jur îl întreabă ce s-a întâmplat de a ajuns în cărucior. Nu e mândru că e revoluționar, așa cum sunt alții. Nu i se pare o calitate. Povestește repede, ca pe o poezie învățată de pe de rost. Am fost, am făcut, am dres. Se descarcă de povara întrebării. Apoi vorbim vrute și nevrute despre viață. În secunda în care depistez o brumă de emoție, îl întreb, din nou, de data asta natural, cum a fost la Revoluție. Și l-am prins. Broboane de sudoare încep să i se prelingă pe frunte. Nu mai zice totul ca pe o poezie. Ci poveștește greu, apăsat și plin de durere…

“Eram la serviciu, în schimbul 2, la Decorativa, pe 21 decembrie 89. Toată lumea șoșotea despre o posibilă adunare în centru. Era agitație, se tot vorbea că o să fie manifestație mare, că o să fie urât. Eu, când am auzit, am vrut imediat să îmi iau liber, să nu cumva să pierd istoria. Nu mi-au dat liber, dar tot am plecat mai devreme. Așa că la ora 7 seara, eram în fața cinematografului Luceafărul. Eu și mai mulți prieteni”.

Cum să fiu împușcat? Că nu mă doare nimic”…

Dinspre Cișmigiu trec mașini de pompieri. Multe. “Cu jeturi de apă, de te luau pe sus. Văzusem ce se întâmplase la sala Dalles, erau oamenii bătuți. Cum să spun…intrase, așa, o răutate în mine. De ciudă că am văzut atâția oameni ce erau loviți în neștire. Am sărit gardul Spitalului Colțea cu tot cu prietenii mei. Demonstranții din acea zonă se duceau furioși pe o mașină de pompieri. Am zis – Eu mă duc la ăia din mașina de pompieri, să le fac ceva, să mă răzbun… Nu eram conștient de ce mi se putea întâmpla, în capul meu era că nu avea cum să mi se întâmple tocmai mie ceva. Și m-am dus către unul dintre ei…avea o cagulă pe cap… Și îmi amintesc că am căzut… Am simțit că îmi amorțește corpul, m-am trezit jos, pe asfalt… n-am simțit durere … Spre mine venea o altă mașină de pompieri. Niște băieți de acolo, au venit la mine să mă ridice și atunci mi-a zis unul – Ai fost împușcat…. Cum să fiu împușcat? Că nu mă doare nimic”…

Lângă el oprește o Dacie. Deși era foarte aproape, băieții l-au urcat și l-au dus până la ușa spitalului Colțea. Coboară și se așează pe scările spitalului, începe să-l doară corpul. Era primul împușcat din acea zonă, drept pentru care, după ce i se confirmă că așa e, doctorilor le e frică să treacă în fișa medicală acest “amănunt”. Acum e sigur: “au vrut să mă împuște în cap, doar că nu a nimerit, dar glonțul s-a oprit între gât și umăr”. Mai târziu realizeaă că i-a fost atinsă coloana vertebrală…

După ce îl băgă în operație, doctorii îl transferă la Spitalul 9 pentru recuperare. “Pentru că glonțul îmi atinsese și plămânii. Acolo, nu m-a băgat nimeni în seamă. Dar nimeni. Pe 31 decembrie, doctorii m-au trimis în Elveția. Aici nu aveau ce să îmi facă…”

“Am simțit că n-o să mai pot merge niciodată”

Până a ajuns în Elveția nu mai văzuse pe nimeni, niciodată, în cărucior. “Ori nu erau atunci cărucioare ori oamenii ăia nu ieșeau din casă de frică și de rușine. Când sora mea mi-a zis că acolo ar fi urmat un eventual transplant de măduvă, mi-am dat seama… Am simțit că n-o să mai pot merge niciodată…O lună am făcut numai radiografii. Peste radiografii. Așa că într-o zi, mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat pe doctor. 80% n-o să vă reveniți… mi-a spus el. Și a început lupta cu mine…”

Prima dată a plâns până s-a stors. “Eram singur acolo, eram în cărucior, nu mai vedeam sensul vieții”.

Doar că sensul i-a bătut cu putere la ușă. “A venit un francez la mine în salon. Nu mișca deloc mâinile, era paralizat până la gât, mânca prin furtun. Familia îl abandonase acolo după un accident. Chiar și așa, se apucase de făcut Dreptul, vroia să se facă avocat. Era un băiat atât de deștept…”

Și i-a trecut brusc orice gând de a renunța la propria viață. S-a certat de multe ori cu Dumnezeu , dar „de fiecare dată, mă uitam în urmă și vedeam câte realizări am avut eu față de alții, care nu aveau handicapul meu”.

Așa că s-a înscris acolo la școala de ceasornicari și urma să se angajeze la Rolex. N-a mai apucat, a trebuit să se întoarcă în țară. Dragostea asta, bat-o vina…

Când s-a întors din Elveția, în 1992, așa olog cum era, a venit singur cu mașina. Când s-a dat jos direct în cărucior, lumea de pe strada sa a amuțit și și-a făcut cruce. Unde să mai vezi așa ceva?

“Aș vrea să pot alerga și eu”

În Elveția a învățat să joace baschet. „Acolo, la spital, înveți de toate. Cum să te descurci cu orice când ești în cărucior. Așa că atunci când s-a întors în România, s-a pus pe fapte mari. Și a făcutz, apoi a pus umărul la federație. Și așa s-a ajuns la campionatul național.

Trei ani i-a luat să se obișnuiască în cărucior. “Mă mai enervez și acum uneori, pe faze din astea – îi văd pe alții cum joacă fotbal. Eu am jucat în copilărie și aș vrea să pot alerga și eu…”

Oamenii nu-l mai privesc la fel de ciudat ca în primii ani de după Revoluție, când mai ales copiii se uitau la el cu milă, după ce părinții le explicau că “e bolnav, săracul”… De multe ori, când aștepta afară pe cineva care intrase într-un magazin, se trezea cu bani în poală. Și cu aceleași priviri încărcate de milă. Nici nu apuca să zică ceva că pașii și dispăreau imediat.

Acum e mai greu cu rampele decât cu oamenii.

Despre viața lui personală nu prea vrea să vorbească. Nu consideră că e altfel decât a celorlalți. Are o relație de 7 ani, îi merge bine. Și-a cunoscut prietena la un concurs de baschet în cărucior, ea era arbitru alături, la tenis de masă.

Chiar și financiar e mulțumit. Pensia de revoluționar – de 40 de milioane de lei – îi asigură tot confortul, nu îi trebuie mai mult.

La 14 ani, i s-a dat prima misiune: să caute teroriştii prin sat

Marian Pârviu e coleg de echipă cu Dan. În echipa de baschet. E vesel şi pus pe vorbă. Pe 22 decembrie 1989, se afla acasă la ai lui, într-un sătuc de lângă Târgovişte. Avea 14 ani.

“Eram cu oile în spatele casei. Și a trecut pe acolo un grup de militari, de la nişte depozite din zonă. Mi-au pus o banderolă şi mi-au zis că-s omul lor de bază. Dacă văd ceva suspect, să îi anunţ imediat. “

Pentru Marian a fost atunci cea mai mare vitejie. Și-a luat prietenii şi au plecat să caute …teroriştii. “Până pe 25 decembrie, cu asta ne-am ocupat”.

Pe 25 decembrie, însă, deşi mai trecuse pe la depozitul din zonă să mai vadă cum stă treaba, destinul i-a pregătit o surpriză. “Ori nu m-au recunoscut…cine mai ştie. Eram în acelaşi loc totuşi… Când am ajuns, au şi început să tragă în mine. Eu am crezut că-s petarde. Dar al doilea glonţ care a trecut pe acolo a intrat direct în toracele meu. Am simţit o arsură pe obrazul stâng, era primul glonţ. Până la al doilea, o luasem deja la goană. Șuierau pe la capul meu. Am căzut şi am strigat după ajutor”.

Crede că norocul lui a fost fratele lui. Altfel, acolo ar fi rămas cine ştie cât. “Am mai văzut cum fugeau oile spre casă. Când le-a văzut fără mine, a realizat că s-a întâmplat ceva rău şi a venit după mine. A fost inspirat şi a luat-o pe alt drum şi m-a găsit. După aceea, şi-au dat seama militarii ăia că trăseseră într-un copil şi nu într-un terorist”.

A urmat traseul de acum clasic. Spitale Bucureşti. Operaţii. Franţa, pentru recuperare. Ani la rând, până în 2004.

“Cum stau cu iubirea? Oho, chiar foarte bine, uneori mă întreb dacă nu eram în cărucior, oare mai aveam atât noroc?”

A terminat Dreptul şi acum e jurist la o firmă. Cu Dumnezeu n-a avut conflicte chiar dacă cu a sa soarta s-a împăcat mai greu. “Cât mi-a trebuit? Sincer? 10 ani”… Râde, se joacă cu cuvintele, se foieşte în scaunul cu rotile, de zici că acum se ridică şi o ia la fugă. L-am prins pe picior de plecare, era după meciul de baschet, obosit de atâtea drumuri în cărucior de la un coş la altul.

Pentru ei, viaţa pare a fi mai uşoară. N-am o explicaţie, dar cred că atunci când moartea trece pe lângă tine, o vezi altfel…