GOPO 2021 | Regizorul Mihnea Toma: Atât timp cât ai un subiect, o viziune asupra acestuia și un aparat care poate filma, nu te oprește nimic
credit foto: Mihaela Ene
Mihnea Toma (n. 1999), student la regie de film, în anul III, la UNATC “I. L. Caragiale”, a realizat patru scurtmetraje de ficțiune și două documentare, dintre care „Venim pe rând și mergem pe sărite” (2020), este nominalizat la Premiile Gopo 2021, în categoria Cel mai bun scurtmetraj documentar. Filmul a mai fost răsplătit cu Premiul „Paul Călinescu” pentru cel mai bun documentar și Premiul Rectorului UNATC în cadrul Festivalului CinMAiubit 2020, iar la Cluj Shorts International Short Film Festival 2021 a câștigat Premiul pentru cel mai bun documentar. În prezent, este selectat în cadrul Short Film Breaks 2021.
Realizat în anul II de facultate, „Venim pe rând și mergem pe sărite” este un scurtmetraj documentar care ne introduce în lumea unor obiceiuri aproape uitate și prezintă ultima generație de bocitoare din satul Romuli. Despre experiența de filmare la acest documentar și toate preocupările sale artistice, tânărul regizor Mihnea Toma ne povestește în acest interviu.
Începutul
Probabil este un clișeu, dar am fost de mic pasionat de artă. Îmi amintesc cum prin clasa a VI-a l-am descoperit pe Bach destul de întâmplător, nu mai știu exact ce piesă găsisem pe YouTube, dar știu că acela a fost momentul când am fost marcat și am simțit că nu mai există cale de întoarcere. Eram atât de pasionat de muzică încât visam să fac asta toată viața. Începusem să iau lecții de chitară, iar mai târziu, în liceu, am început și lecțiile de pian. Tot în liceu, am început să compun și muzică, dar nu am făcut nimic din toate acestea la nivel de performanță.
Pasiunea pentru film exista și ea, dar nu mă gândisem serios că aș putea face asta. Abia la terminarea liceului, când trebuia să mă gândesc ce facultate să urmez, am ales să dau admiterea la UNATC, la regie de film. Obișnuiam să fac fotografii și îmi filmam uneori prietenii. Când eram mai mic, probabil tot prin clasa a VI-a, începusem să scriu o serie de mici povestiri, pornite dintr-o glumă. Cu ajutorul tatălui meu, le-am făcut niște ilustrații din fotografii decupate de pe internet și le-am printat într-un format de revistă, iar la sfaturile lui, am început să le vând colegilor mei de clasă. Spre surprinderea mea, chiar am vândut câteva.
Mereu am fost curios și îmi place să caut lucruri noi, să sap mai adânc când aflu ceva care mă intrigă. Nu pot să spun că mi-am ales un drum spre documentar în mod special, dar cred că tocmai această curiozitate de a cunoaște mai mult despre viață, despre oameni, despre idei, mă împinge în această direcție, pentru că și eu învăț odată cu procesul realizării unui documentar și asimilez această experiență.
Experiența de filmare a scurtmetrajului „Venim pe rând și mergem pe sărite”
Pregătind filmarea pentru Venim pe rând și mergem pe sărite, au apărut temeri legate de faptul că nu cunoșteam personajele, nu știam cum se vor acomoda cu prezența echipei, cu camera de filmat etc. Nu am avut posibilitatea de a merge dinainte în prospecție și a fost nevoie să ne acomodăm din mers. Cea mai mare provocare de la filmare cred că a fost faptul că trebuia să filmăm priveghiul și înmormântarea unei bătrâne din sat care murise într-una din cele cinci zile în care am fost în Romuli. Familia ei a fost de acord să filmăm și ne-a invitat și la pomană, dar ideea de a invada intimitatea unor oameni într-un moment ca acesta a făcut totul mai dificil. Am ales să păstrăm distanța dintre camera de filmat și personaje și să nu intervenim prea mult în desfășurarea evenimentelor.
De multe ori, feedback-ul pe care îl primești este contradictoriu și apar tot felul de păreri împărțite, dar am învățat, abia după ce am trecut prin cei trei ani de facultate, că e bine să rămâi fidel propriei viziuni și să treci printr-un filtru tot ce primești din exterior, pentru a-ți putea crea propriul sistem de valori, altfel poți rămâne blocat în ideile altora.
Povestea filmului
„Venim pe rând și mergem pe sărite” a fost făcut în anul II de facultate, în semestrul I, când tema de exercițiu era documentar. Ideea a pornit de la un articol găsit online, unde se vorbea despre câteva bocitoare din satul Romuli (județul Bistrița-Năsăud) și despre acest obicei, pe care încă îl păstrează. Tot acolo exista și o mostră de sunet cu unul dintre cântecele lor. Era prima oară când auzeam așa ceva și am simțit că trebuie să investighez mai mult. Nu era bocetul cu care eram obișnuit – acel plâns ritualizat, ci o melodie în adevăratul sens al cuvântului. Era un subiect despre care nu știam mare lucru și am încercat să mă documentez mai mult pentru a avea o imagine de ansamblu asupra fenomenului. Mă fascina ușurința cu care acele femei vorbeau despre moarte și imaginea lor plină de viață și de umor, în contrast cu această ocupație. Doream să aflu de unde vine acest impuls de a-ți cânta morții și cum ne influențează. Am pornit cu o mică structură pe care îmi doream să o urmez, dar cea mai mare parte a documentarului s-a concretizat la montaj, în urma a numeroase drafturi.
Subiectul are și o latură mai personală. În copilărie, mergeam destul de des în vizite la țară, la bunicii și străbunicile mele, în special pe timp de vară. Ceea ce pe atunci nu băgam de seamă a ajuns să fie acum o plăcere pentru lumea satului și am început să simt din ce în ce mai accentuat o legătură mai mare cu această lume, fiind influențat mai mult sau mai puțin și de moartea uneia dintre străbunici. Aceea a fost prima înmormântare la care am fost și la care am simțit că pierd pe cineva foarte drag mie. Nu înțelegeam tot ce se întâmplă, de ce țin oamenii anumite obiceiuri, iar în același timp, mă simțeam încărcat cu energia fiecărui om prezent acolo.
Explorări
Fiind la început de drum, nu vreau să mă limitez în anumite teme. Aș vrea să ies din zona de confort și să experimentez diferite stilistici și subiecte care mă pot provoca atât pe mine, cât și pe spectatori. Mi-ar plăcea să abordez probleme sociale sau zone mai puțin explorate, cum ar fi cultura queer sau underground-ul românesc. Poate chiar să explorez forme hibrid.
Lecții primite și date mai departe
Trebuie să crezi în subiectul ales și în propria viziune. Dacă nu simți subiectul, cel mai probabil îți vei pierde interesul pe parcurs și asta se va reflecta în film.
Alegerea personajelor mi se pare și ea foarte importantă. În Venim pe rând și mergem pe sărite am avut norocul să dăm peste personaje care au dus foarte bine filmul. Nu a existat nici presiunea aparatului de filmat sau a echipei și au fost foarte deschise și primitoare.
Atâta timp cât ai un subiect, o viziune asupra acestuia și un aparat care poate filma, nu te oprește nimic. Cu atât mai mult dacă ai în spate și o echipă care te susține și cu care poți schimba păreri și care îți oferă siguranța că totul o să fie bine, iar aici vreau să le mulțumesc lui Beatrice Păun, care a semnat imaginea, lui Mihai Dumitrache și Alexandru Babliuc care s-au ocupat de sunet; cu Mihai am realizat, în urma numeroaselor ore de montaj, versiunea finală a filmului.
Vizionări în pandemie
Primul titlu care îmi vine acum în minte este „Visages villages” (2017) al lui Agnès Varda și JR, care m-a emoționat prin vitalitatea pe care o are și prin bucuria cu care privește viața, bucuria de a cunoaște oameni și de a călători, iar relația care se construiește întrei cei doi artiști este impresionantă.
Alte documentare pe care le-am vizionat de-a lungul pandemiei și mi s-au părut interesante, având în vedere contextul actual, în special pe perioada izolării, au fost „This Is Not a Film” (2011) de Jafar Panahi și Mojtaba Mirtahmasb, „Ouăle lui Tarzan” (2017) de Alexandru Solomon, „Vorbitor” (2011) de Radu Muntean și Alexandru Baciu.
Mi se pare amuzant cum pe toată perioada izolării, puneam orice film pe care îl vedeam în contextul pandemiei. Sesizam de fiecare dată când un personaj strănuta, tușea sau mă gândeam cum e posibil să se adune în grupuri atât de mari.
În lucru
În ultima vreme, am avut numai proiecte de ficțiune și abia aștept să pornesc un nou proiect de documentar. Acum sunt în postproducție cu scurtmetrajul de licență, unde mi-am dat libertatea să merg într-o zonă suprarealistă, experimentală. Filmul a pornit de la câteva experiențe personale și încă sunt în căutarea unei forme finale. Am început câteva proiecte și pe zona de fashion films, pe care mi-aș dori să o explorez mai mult, alături de estetica camp.
Documentarul contează
Documentarul surprinde viața care se desfășoară în fața camerei de filmat. Este o mărturie și cred că poate avea un impact mai mare asupra publicului, să ridice anumite probleme, să le facă cunoscute publicului. Din păcate, nu știu în ce măsură gustă publicul documentarul, comparativ cu ficțiunea, dar mă bucură când văd interes pentru acesta. Îmi aduc aminte cum l-am surprins pe tata urmărind Colectiv (2019) cu foarte mare interes și am rămas plăcut impresionat. Și cred că ar trebui să existe mai mult sprijin din partea autorităților și a finanțatorilor nu doar pentru documentar, ci pentru cinematografie în general, care este lăsată întotdeauna la coadă.
