Cum se conservă arta noilor medii în România? Interviu despre expoziția Tech Rider’s Dilemma, cu Suzana Dan și Sabina Suru
Despre expoziția new media Tech Rider’s Dilemma, care va avea venisajul pe 1 noiembrie în cadrul Rezidența9, de la ora 19:00, propunând ca temă fragilitatea lucrărilor bazate pe tehnologie și nevoia unor metodologii de planificare, arhivare și conservare în acest domeniu, aflăm mai multe de la curatoarea Suzana Dan și artista Sabina Suru.
În cadrul expoziției vo vedea lucrări expuse de artiștii Antoni Rayzhekov, Darsha Hewitt, Drujba Collective, Colectivul Harta SF, Ioana Vreme Moser, kinema ikon, Mara Oglakci, Sabina Suru și Silvia Niculae, invitați de curatorii Suzana Dan și Andrei Tudose, mai precis o serie de proiecte la intersecția dintre artă, știință și tehnologie, care vorbesc despre durata de viață a lucrărilor artistice, recuperarea funcționalităților sau reciclarea acestora în lucrări noi și reintroducerea creativă în circuitul artistic al lucrărilor nefuncționale.
Ce înseamnă pentru voi, din punct de vedere artistic provocarea Tech Rider’s Dilemma?
Suzana Dan: Am îndrăznit să ascund în spatele TRD o percepție ușor romantic-melancolică a instalațiilor cândva funcționale. Asta probabil și datorită relației pe care eu o am cu mașinăriile și aparatele, indiferent de epoca care le-a produs și gradul mai mult sau mai puțin avansat tehnologic. În momentul în care ele devin obsolete, sunt pur și simplu scoase pe tușă și înlocuite. Dar, dacă ați văzut cumva Blade Runner sau ați ascultat un album precum ăsta (JÓHANN JÓHANNSSON), s-ar putea ca în sufletul vostru să apară acea mică tristețe atunci când oricare dintre mașinăriile pe care le folosiți în mod curent iese din viața voastră.
În cazul lucrărilor de artă pentru care componenta tehnologică este corp și funcționalitate lucrurile stau fix la fel. Ele sunt încărcate cu mesajul și procesul creativ al unui artist iar rangul lor de operă artistică pune în gardă gândirea unor oameni a căror grijă este însăși păstrarea și conservarea acestora.
Așadar, TRD pentru mine a fost una dintre cele mai frumoase provocări în care am avut onoarea să fiu implicată fiindcă mi-a oferit ocazia să meditez încă o dată asupra acestui subiect și, mai ales, să contribui la imaginea și conținutul unei povești minunate alături de colectivul Marginal și artiști.
Sabina: În practica mea de până acum, am lucrat în moduri felurite cu tehnologii și tehnici vechi (într-un fel, până nu demult, as fi zis că sunt mai degrabă un artist low tech, decât new media). Pe această cale, am observat două lucruri importante: obiectele și tehnologiile vechi se adună prin dulapurile și cămările tuturor, într-un fel de abandon parțial – nu le mai folosim, dar parcă nici nu le-am arunca. Atelierul meu este un adevărat adăpost al aparatelor foto, retroproiectoarelor, casetofoanelor și câte și mai câte altele, primite de la oameni care ar fi vrut să le găsească o casă, să simtă că acel obiect nu e chiar gunoi pentru ei (și nu întotdeauna din considerente emoționale). Într-o conexiune stranie cu tendința de mai sus, suntem într-o alergătură continuă către cel mai spectaculos algoritm util în vreo lucrare interactivă, cel mai nou aparat foto ori telefon cu cameră pseudo-4K. Aceste două ițe vizează (cu ceva ocoliș, e drept) ce am simțit necesar în Tech Rider’s Dilemma: adresarea unor întrebări incomode legate de viitorul artei new media (care e înțesată cu tehnologii din mai multe decenii), obsolescență și responsabilitate artistică și instituțională, deopotrivă, respectiv dinamici de cercetare și experiment în care arta și știința aduse la aceeași masă, asumat și în limbaj comun, ar duce la niște dinamici poate mai sustenabile ale acestei nișe.
Cum s-a desfășurat procesul de cercetare și cel artistic pentru realizarea lucrărilor pe care le expuneți acum, în premieră? Cât de mult diferă față de alte proiecte artistice?
Suzana: În ceea ce privește procesul de cercetare / artistic am fost implicată direct în producția uneia dintre lucrările expuse în expoziția de la Rezidența9, respectiv harta cenaclurilor SF, un insert nebunesc care a însoțit o expoziție dedicată fandomului din România. Gândirea din spatele unei astfel de instalații și punerea ei “în scenă” ne-au dezvăluit lucruri la care nu ne-am gândit, iar gestul mecanic al operării unui disc de telefon s-a dovedit, în contextul discuției ridicate de TRD despre obsolescența tehnologiei din lucrările de artă și fragilitatea acestora, la fel de relevant în felul în care nu doar că ar fi fost uitat, el nu a existat de fapt niciodată în setul cotidian al modalităților de operare a unor device-uri pentru tinerele generații.
Altfel, nota cu totul specială pe care proiectul TRD o aduce comparativ cu alte proiecte artistice este necesitatea asumării unei discuții cu cărțile pe față și mai ales poate formularea unui sistem operațional asumat atât din partea artistului / a creatorului cât și din partea unor instituții responsabile pentru conservarea unui astfel de tip de artă în care nu doar funcționalitatea operei dar mai ales necesitatea păstrării ei în parametrii inițiali devin elemente ușor esențiale pe care o etică a conservării operelor de artă tradiționale nu le conține în manualele ei.
Sabina: Componenta de cercetare a pornit din dorința de a izola niște variabile discrete la care acest tip de lucrări sunt în mod special vulnerabile și deschiderea unui dialog pe seama lor – condiții improprii de depozitare (și nu mă refer doar la arhivele instituționale) sau interacțiune repetată, obsolescență sau discrepanțe între infrastructurile digitale care se succed rapid și adesea devin incompatibile ori disfuncționale de la un an la altul, până la probleme electronice și inevitabila acțiune a timpului. Trecând prin literatura de specialitate și stând de vorbă cu oameni din varii domenii conexe (artiști, curatori, cercetători), am ajuns repede la concluzia ca aceste variabile sunt mult mai eluzive decât îndrăznisem noi să sperăm – de la abandon moral la lipsa experienței de colaborare (și lipsa implicită a unor protocoale de conlucrare transdisciplinară) care duc la noi forme de vulnerabilitate greu de cuantificat, până la faptul că majoritatea dintre noi nu avem exercițiul de a proiecta viețile lucrărilor noastre artistice dincolo de momentul expoziției.
Înrădăcinate în aceste ițe, multe fragile din capul locului, cele două lucrări coordonate de mine, respectiv de Mara Oglakci (în colaborare cu cercetători minunați de la INFLPR și INCDFP, respectiv artiști, tehnicieni, programatori, curatori și oameni din zona de conservare new media), s-au dezvoltat într-o dinamică opusă celei obișnuite – sigur, era important să existe niște “lucrări de pus în expoziție”, însă funcționalitatea lor a fost ultima din lista noastră de priorități.
În mod normal, cel mai frustrant punct este montajul lucrării în expoziție când firește totul încetează subit a mai funcționa cum trebuie adică așa cum funcționase cu o zi înainte, la atelier. Acum esențial era cum comunicăm de fapt niște etape de proces care nu ajung în expoziție ori întrebări legate de cum conservăm acest tip de lucrări, ceea ce sigur nu face parte din demersul expozițional, în mod obișnuit.
Care au fost cele mai importante aspecte și idei pe care ați vrut să le ilustrați, din perspectiva discuției despre conservarea, reciclarea și transformarea lucrărilor new media?
Suzana: Nu cred că ne-am propus anumite idei mai ales pentru că lucrările artiștilor urmau cu siguranță să ne ofere, fiecare dintre ele în starea în care ne-a fost oferită de către artiști niște piste nebănuite de dezvoltat diferite subiecte pentru o discuție legată de păstrarea sau re-modelarea formei lor. Și asta chiar așa s-a și întâmplat. Expoziția TRD este un fel de expunere a unor studii de caz mai degrabă decât a unor opere de artă. Lucrările nu sunt prezentate în autonomia lor deplină, ci sunt acompaniate de povestea din spatele lor. Nu ca o scuză pentru parțiala sau totala lor nefuncționalitate, ci mai degrabă ca un exemplu care completează ideea generală a expoziției, anume că aceasta nu este o expoziție, ci un preambul la o discuție pe acest subiect.
Sabina: Un lucru important pe care-l intuisem în repetate rânduri în ultimii ani, dar pe care nu îl adresasem cu adevărat în dialogul cu cercetătorii cu care am colaborat în ultimii cățiva ani și care mi-a fost confirmat în cor pe parcursul discuțiilor și înregistrarilor din proiect, este că metodologiile de cercetare, experiment și prototipare în arta noilor medii și în cercetarea științifică sunt mult mai apropiate structural decât ne așteptam, aproape identice de fapt. Ceea ce înseamnă că și sectorul de cercetare se confruntă cu probleme similare – de la lipsa de fonduri la condițiile improprii de stocare a arhivelor adunate de la un proiect la altul, până la vulnerabilitatea device-urile pe care își stocheaza datele digitalizate și jurnalele de cercetare care precedă articolele prin care își diseminează rezultatele cercetărilor.
Aceeași problema o avem și noi. kinema ikon, de exemplu, expune o succesiune de harduri care găzduiesc întreaga arhivă digitalizată a acestui colectiv foarte important pentru scena culturală. O succesiune de hard disk-uri care adună erori, glitchuri, umezeală sau pur și simplu se tot îndepărtează de data de expirare. În egală măsură, arhivele fizice, care cresc și ele de la un proiect la altul, nu au un îngrijitor, o persoană care să se asigure că sunt ținute în condiții ok.
La fel cum nu există o practică de conservare a artei noilor medii în România, nu există nici o practică de conservare a cercetării și tehnologiilor dezvoltate pe parcursul multor decenii (în timp ce scriu asta, îmi zboară prin fața ochilor camera-muzeu de la Observatorul Seismologic din Timișoara, din cadrul INCDFP, unde sunt seismografe și alte tehnologii (între care o parte revoluționare la vremea lor), vechi de peste 60 de ani, sunt încă funcționale și prezervate cât de bine posibil de mâna blândă a Adinei Rău, care, firește este cercetătoare, nu restauratoare. Multe arhive, colecții și lucrări există încă în condiții ok pentru ca o persoană și-a asumat rolul de a le îngriji, în absența unei infrastructuri în acest sens. Iar aceasta este, cel puțin deocamdată, o problemă pentru care nu avem soluții, dar putem pune întrebări și deschide un dialog, mai mare decât fiecare dintre noi, individual.
Ce considerați că lipsește, în peisajul artistic și cultural din România, din punctul de vedere al discuțiilor și procedurilor ce țin de etică în conservarea operelor de artă new media în special?
Suzana: Probabil că lipsesc multe piese esențiale. Dar mai ales lipsește o înțelegere și o asumare din ambele părți, atât artiști – creatori cât și instituții responsabile pentru conservarea unui astfel de tip de artă a unui cod de etică și a unor proceduri care ar ușura enorm munca tuturor.
Sabina: Într-adevăr, o înțelegere mai amplă a nevoii dezvoltării unor protocoale de conservare, dar și de etică profesională (și de aplicare a lor) ar ajuta enorm. De asemenea, la noi mi se pare că există încă un fel de aură exotică în jurul ideii de colaborare, de acceptare diminuării ego-ului în speranța unei creativități extinse și de a renunța la delimitările granițelor dintre discipline. Conservarea în contextul artei new media mi se pare imposibilă sub o paradigmă intradisciplinară – vorbim despre o nișă care implică electronică, design, programare, fizica materialelor, filosofie, psihologie, e o listă foarte lungă aici. Sună suprarealist și contraintuitiv, dar cum planifici conservarea unei lucrări care funcționează, spre exemplu, doar dependent de participare publică prin activarea unor tipare comportamentale, prin senzori, obiecte de sticla, inteligență artificiale și materiale hibride? Nu cred ca e posibil să existe o singura persoană cu o expertiză atotacoperitoare pentru prezervarea unei lucrări de acest fel (și sunt multe lucrări de acest fel). Conservarea new media poate fi doar transdisciplinară, deci e nevoie de timp, implicare și protocoale noi.
Ce ați vrea să știe / să înțeleagă mai bine publicul din lucrările expuse la Tech Rider’s Dilemma?
Suzana: Eu m-aș bucura dacă oamenii ar plânge în expoziția asta. Dacă ar fi emoționați și dacă ar contempla asupra poveștilor pe care fiecare din lucrările expuse o are acolo cu ea. Și dacă ar vedea această parte minunat poetică a unui univers care îi înconjoară nu doar în spațiul unei expoziții ci și în propriul buzunar unde stă ascuns un aparat cu ecran. Cred că felul în care abuzăm orice mașinărie prin excesiva ei utilizare poate spune foarte multe despre absența unei armonii cu mediul în care trăim și chiar dacă mesajul meu sună un pic mistic, aproape că aș prefera să îl asum ca atare. Fiindcă uneori un mesaj brutal care evită să își netezească colțurile pentru a deveni un statement „blânduț” și diplomatic are în tona de informații cu care suntem bombardați zilnic o mică șansă în plus să lase un ecou în timpanul și mintea cuiva.
Sabina: Cam acum un an, o ajutam pe nepusă masă pe Suzana să monteze o expoziție de grup la Indecis, în Timișoara. O expoziție care nu era acum structurată pentru prima dată, ci un context în care majoritatea lucrărilor, care fuseseră gândite site-specific primei expoziții, erau acum adaptate noului spațiu. Cea mai înduioșătoare a fost o lucrare imprimată pe o hârtie specială de tip tapet – genul de material pe care îl imprimi, îl expui și ți-ai cam încheiat socoteala cu el, căci nu-l mai poți desprinde de pe perete în vreun fel decent. Dar Suzi și restul artiștilor din colectivul acela frumos au desprins cu grijă și blândețe fiecare piesă din expoziția inițială și le relipeau acum cu grijă, dând pace împăcat colțurilor mai încăpățânate care se întăriseriră din prima expoziție. Plecând de-acolo, Andrei (Tudose, co-curator alături de Suzana și partenerul meu Marginal) îmi povestea cu entuziasmul lui specific despre cum să facem noi împreună o expoziție de ”lucrări stricate”, iar eu am început să-i vorbesc despre dorința mea pentru o asumare a rolului pe care-l dăm noi, oamenii, tehnologiei și care se revarsă și in arta noilor media – ne raportăm la ea ca un ”găsitor” de soluții, iar apoi este vinovată pentru majoritatea slăbiciunilor noastre. M-aș bucura, în sau după expoziție, să văd oameni care se uită cu ceva mai multă blândețe la obiectele pe care le aruncă fără menajamente și să încerce să îngrijească și să repare aceste obiecte, înainte de a goni către altul nou.
***
Publicul bucureștean poate vizita expoziția Tech Rider’s Dilemma până pe 19 noiembrie, de marți până vineri între 16:00 și 20:00 și sâmbătă și duminică, între 13:00 și 20:00.
***
Despre Suzana Dan
Suzana Dan este artistă și manager cultural. Trăiește și lucrează în București. A inițiat proiecte precum NAG – Noaptea Albă a Galeriilor și coordonează activitatea centrului de cultură contemporană Rezidența9. Dacă nu este implicată în proiectele ei personale își dedică timpul luptei cu un copil adolescent și comunității artistice cu care visează să facă o Alianță Universală. Și grădinăritului.
Despre Sabina Suru
Sabina Suru este artistă transdisciplinară, co-fondatoare a Marginal și VAGon – spațiu in(ter)disciplinat. Practica ei bazează pe o abordare postdigitală, integrând elemente și concepte din știință (optică, fizică) prin colaborări cu practicieni din diverse domenii precum cercetare științifică și arheologie media, muzică și dans contemporan. Proiectele ei tatonează tematici legate de mutația identității, obiectificare și memorie exografică, precum și îngrijire și reactivare a tehnologiilor.