#cronicadeconcert: De la Romexpo, in cartierul in care a copilarit domnul Jack White
GALERIE FOTO by Tomaso Mainardi
______________________________
#cronicadeconcert de Alexandru Anghel: (Mi-am adus aminte de școală. De liceu, mai exact, și de cum mergeam împreună spre ore.) Ți-am spus că e tare tristă piesa asta și tu mi-ai răspuns că-i frumoasă. Da, este tare frumoasă, și o să fim prieteni buni cu ea. We’re Going To Be Friends, a zis Jack la un moment dat aseară. Sper, deși după reacția generală a publicului, nu știu ce să zic…Am auzit totuși că nu numai noi suntem needucați, așa e și pe afară, și ei așteaptă Seven Nation Army – deh, așa pățești dacă muzica ta ajunge să fie cântată în pauza meciurilor, pe stadioane. Mă bucur că am trecut repede peste momentul penibil de la Hotel Yorba, în care ne-a pus să cântăm și n-am prea știut nici unul versurile. Na, și-a și ales un moment dificil, nici măcar nu era pe refren – chiar dacă-i cea mai cântată piesă din turneele lui 🙂 Altfel, a fost un eveniment care a reușit să ascundă de tot imaginea prăfuită a locului în care ne aflam, prin niște lumini folosite cu cap bla bla bla – dând impresia că numai în lumina asta poate fi înțeles; culmea, și sunetul a fost cum trebuie. Am așteptat cuminte să se aprindă și luminile din tavan și să curgă confetti-ul, dar mi-am dat seama că alea erau rămase de seara trecută, de la Armin boss. Mai bine așa.
De la Romexpo am ajuns pe rând pe un drum dintr-un deșert din Nevada, într-un bar texan unde miroase tare a whisky și voie bună, în cartierul în care a copilărit domnul White și pe mai cine știe unde, la un moment dat m-am pierdut în piese și lumini.
Turneul trecut, când își cânta primul album solo (Blunderbuss), Jack a avut două trupe în spate: una formată integral din fete, Peacocks, și una integral din băieți, Buzzards, pe ambele le căra cu el prin lume și alegea în dimineața spectacolului, după cum îi dicta zgomotul intern. Pentru turneul ăsta n-a mai făcut așa ci a ales ce-i mai bun din cele două (din ce s-a putut, o parte din artiști fiind angajați deja în alte proiecte), și se poate spune că a ales bine, ce are el acolo în spate nu au mulți artiști zilele astea – muzicieni adevărați. Și mai e și el, cu energia-i aparent inepuizabilă și chitara lui și mă feresc să cataloghez lucrurile ca fiind geniale minunate fabuloase etc dar asta chiar a fost un concert bun ți-am spus, la un moment dat m-am simțit ca la Johnny (n.r. Johnny Răducanu) în Lăptărie, și el tot duminica era, și asta nu poate să-nsemne decât că aseară s-a cântat muzică și nimic altceva.
Din nou o duminică nebună. Să mai interziceți fumatul în sală, fotografiatul și filmatul!
Despre un concert care începe cu Dead Leaves and The Dirty Ground și se termină cu Seven Nation Army și bucata ei de chitară istorică ar fi păcat să zic mai mult, mai bine mai merg o dată.