Alexandru Anghel: La 4-5 ani ma inregistram pe un magnetofon vorbind despre cantece sau despre alte subiecte fascinante
Cine e Alexandru Anghel?
Știi cum mai zic uneori oamenii când se descriu, cum că le e frică de un singur lucru? Ei, dacă aș spune asta, aș spune că mi-e frică de banalitate. Mi-e atât de frică de banalitate încât o pasez altora, să fie ei prozaici. O să mă folosesc de ultimele câteva cuvinte pe care mi le-amintesc că mi-au fost atribuite în conversații (la care-am fost de față): melancolic, romantic, trist, vesel, visător, bun, prea bun, obsedat (de muzică), adolescentul îndrăgostit. Evident, nu cred o vorbă din toate astea. Poate doar că-s melancolic, melancolia asta-i treabă bună. Și visător, nu mă plâng, stau bine și la acest capitol.
De unde și de când pasiunea asta pentru muzica de afară, în special?
Am fost un copil fericit, și fericire fără muzică nu văd să existe. Din ce auzeam pe la radioul bunicii, pe la petrecerile alor mei, au început să se dezvolte niște afinități, să se nască niște pasiuni, care au trecut neobservate mult timp după aceea. Unchiul avea un magnetofon pe care-mi înregistram cântece, mă-nregistram pe mine vorbind, despre cântece sau alte subiecte fascinante pentru un copil de 4-5 ani. Apoi, ajuns în școala generala și proaspăt înzestrat cu casetofon (care avea și CD!), m-am surprins înregistrând piese de la radio pe casetă, cumpărând casete, întâi, apoi CD-uri, când le-a venit vremea. O altă perioadă „marcantă” a fost cea petrecută în mașina părinților; plictisit la culme de muzica enervantă de pe radio, am început să-mi fac singur CD-uri. N-am avut, o bună perioadă de timp, conexiune la internet (sa nu se strice copilul!), așa că eram nevoit să apelez, contra cost, la colegii de școală, cărora le înșiram câte-o listă de 20 de piese și-i rugam să mi le procure. Când am dat peste internet, primul lucru a fost să intru să caut niște piese. Tot aici, în mașina tatălui meu, am descoperit și Radio Guerrilla, imediat după lansare. Bucuria a fost de nedescris, când mi-am dat seama că mai sunt și alții ca mine. Încă nu aș putea să zic de la ce mi se trage, de la melodie sau de la versuri – îmi place poezia, și muzica nu-i poate decât o formă mai accesibilă a poeziei, dar m-ar întrista să aflu că din comoditate am ajuns la muzică.
Alexandru w. Bogdan Șerban & Irina Petrovici – oamenii lângă care a stat/muncit cel mai mult în Radio Guerrilla
La un moment dat, mi-am dat seama ca de fapt mie-mi place tare muzica asta și ca imi place tare de oamenii de la radioul ăsta (Guerrilla). Așa că am trimis un mail în care le-am scris ca vreau sa lucrez pentru ei, ca voluntar. Nu s-a putut, n-aveau nevoie. Între timp, pe blogul muzical al directorului muzical de atunci de la Guerrilla, Mihai Dinu, tot comenta un baiat (eu), care posta piese. Nu mai ș cum, la scurt timp după ce mi-am facut cont pe facebook (m-a prins tarziu febra asta), ne-am imprietenit și am primit un mesaj frumos, în care ma intreba dacă nu vreau sa trec pe la radio ca să discutăm. Se-ntâmpla printr-o februarie, el a vrut, eu am vrut, dar nu s-a putut realiza colaborarea până prin vară, când am ajuns să-l produc pe Petru (Stratulat). Ne-am jucat așa cam o luna și aia a fost. Până-n primăvara urmatoare, m-am tot perindat prin radio, fără să mă lipesc de nimeni. Intre timp, lui Mihai i-au dat emisiune și i-am cerut sa-l produc. Au fost vreo două luni foarte frumoase, în care eu treceam printr-o perioada mai proastă și joaca de-a radioul mi-a făcut tare bine. Distracția s-a terminat destul de repede, el a intrat în concediu paternal și eu ma pregateam să intru într-o vacanță definitivă de la radio, când am aflat ca Bogdan Șerban își căuta ajutor pentru Logout. I-am scris, m-a chemat la radio și aia a fost. Cred ca tot Bogdan mi-a propus și să scriu ceva pentru Cooperativa Urbană; am ajuns la tine și n-am mai scăpat.
Ai început să pui muzică la diverse evenimente; mai nou, prin cluburi. Cum te pot identifica viitoarele fane? 🙂
Băiatu’ de la pupitru, care se uită urât și care încă nu se simte-n largul lui până nu bea un păhărel 🙂
Cel mai tare concert de afară (la care ai fost, evident). Sau nu neapărat.
Arctic Monkeys la Londra, anul ăsta. Sau Arctic Monkeys la Milano, anul trecut. Sau Paul Simon la …Paris/Viena? anul viitor. Ăla pun pariu că o să fie un concert „tare”.
Cel mai tare de la noi.
Muse, de ziua mea.
Împlinești, chiar azi, 24 de ani. Ai de mulțumit cuiva pentru Alex cel de acum, profesional vorbind sau, mai vrei să mai aștepți?
Neapărat. Ei. Și apoi vine o listă lungă de persoane (4-5) care au crezut mai mult decât am crezut eu, m-au lăsat pe lângă ei sau m-au tras pe lângă ei, sau care m-au trimis la plimbare. Dar Alex de acum mai are mult de lucru, profesional vorbind.
Ce ai vrut să faci musai și nu ți-a ieșit până acum?
O să mă folosesc de-un fragment dintr-o poveste de-a lui Robin. Dacă-mi permiți? Îmi permiți?
„Începând cu vârsta de 16 ani am început să număr și când ajunsesem la 9.455.369.149 încă o iubeam și tot nimic.
În noaptea in care am împlinit 18 ani am văzut de sus cum orașul în care m-am născut devine un tort de ciocolată și în el toți oamenii tastează pe calculatoare de buzunar, iar lumina e doar un alt mod de-a spune ‘aici e ceva, dar nu e ea’.
Numai cine fură poate să înapoieze, nu?
Te-ai gândit până cei 20 și un pic de ani ai tăi să pleci din țară de tot? Dacă da, de ce?
Nu foarte serios. Dacă stăm să listăm motive, aici cine ar mai rămâne? Plec mereu, dar mă întorc, cât timp am libertatea asta.
Cam pe unde te vezi … să zicem … peste 10 ani?
Dormind lângă o cană cu cafea, ca orice furnică.
Mai vrei tu sa ne zici ceva?
Când se transformă corabia în epavă?
Chiar vrei să îți răspund eu? Depinde de cât de implicați sunt marinarii. Nu e suficient să ai doar un comandant bun, pentru că el nu le poate face pe toate și chiar dacă încearcă, la un moment dat, obosește. Și iată cum se transformă. Corabia, în epavă.
Pe Alex îl puteți vedea joia seara la Expirat Club, unde s-a apucat de pus muzică. Alte tot felul de detalii, aici le găsiți.
La mulți ani, curaj și baftă!
Noi, ăștia de la COOPerativa Urbană