Festivalul international de teatru NETA: Noroc, Nosferatu! – un spectacol urmarit cu ochii in lacrimi

Festivalul international de teatru NETA: Noroc, Nosferatu! – un spectacol urmarit cu ochii in lacrimi

Cronică de festival de Gabriela Hamzescu

A doua zi a Festivalului internațional de teatru NETA, organizat de Teatrul Național București, a adus, a doua zi, un spectacol situat la polul opus față de Visul lui Doiashvili din prima seară: Noroc, Nosferatu! Și asta din toate punctele de vedere. În primul rând, decorul extrem de simplu și expresiv, dar și jocul actorilor care nu a beneficiat de nicio “cârjă”.

PROGRAMUL, AICI

Povestea spectacolului mi se pare extrem de interesantă: autorul textului, Andrej Skubic este tatăl unei fete cu sindromul Dravet, o formă rară de epilepsie. Odată depășită perioada celor mai grei ani până când simptomele bolii se mai ameliorează, tatăl decide să scrie o piesă de teatru pornind de la experiența proprie, iar pentru asta decide să urmeze un curs de dramaturgie în Austria. Aici vreau să subliniez faptul că mie personal mi s-a părut a fi unul dintre cele mai inteligente scenarii de teatru pe care le-am întâlnit în ultima vreme. Odată finalizat textul, a început un periplu de 7 ani în căutarea unui teatru care să accepte să pună în scenă o astfel de poveste. Călătoria se încheie cu succes la Teatrul Național din Nova Gorica unde directoarea Neda Rusjan Bric acceptă să pună în scena textul. În căutarea regizorului, scriitoarea Simona Semenič acceptă provocarea de a regiza spectacolul – ea însăși cu o formă ușoară de epilepsie și având un copil cu sindromul Dravet. Spectacolul a fost prezentat la București în premieră absolută (chiar și pentru autor!) fiind o co-producție NETA: Teatrul Național Sloven Nova Gorica, Teatrul Mladinsko Ljubljana și Societatea Culturală Ex Ponto.

foto 2

Poate părea un spectacol extrem de trist și poate că mulți spectatori se vor feri să vină să-l vadă, însă dincolo de dificultățile prin care trec părinții micuței Vida (ce nume inspirat!) răzbat energia și pofta de viață a fetei. Prinsă în lumea ei aparte, Vida răspândește lumină și iubire în viețile celor din jur. Îl inspiră pe fratele ei Luka să-și numească trupa de rock Nosferatu (mortul viu)… ea însăși scrie poeme de dragoste (poeme originale scrise chiar de fiica autorului)… părinții sunt singurii însă care nu reușesc poate să-și învețe lecția. Mult prea prinși în cercul vicios al dificultăților de zi cu zi, încercând din răsputeri să o aducă pe Vida la normalitate…care normalitate, de fapt? “Vida e un copil isteţ şi tare poznaş. Oricine şi-ar dori un copil care să aibă o asemenea sete de viaţă! Iar voi doi o daţi înainte cu analizele genetice, traumele şi ciudăţeniile?”, le spune bunica celor doi părinți. Din toate fricile acumulate se naște un intens coșmar al tatălui care se trezește acuzat de crimă, iar avocata din oficiu este chiar fiica lui, Vida. Cele două povești se împletesc atât de fin încât nici nu realizezi la început ce legătură există între ele. De altfel, spectacolul debutează puternic cu mama care povestește momentul morții fiicei ei, iar în final, aflăm că, de fapt, tatăl este cel care clachează cel mai rău – trauma vinovăției este atât de puternică încât ajunge la nebunie. Avocatul apărării este chiar Vida care încearcă fără succes să-l readucă la normalitate, să-l absolve de cea mai grea povară a conștiinței sale: vinovăția. “Știi, toanele alea alea tale, crizele, francheţea ta, felul tău lipicios de-a fi … Se datorau unei simple, mărunte coincidenţe, unei mutaţii! Tu nu ai nicio vină! Și nici eu nu am. Eşti de acord că niciunul dintre noi nu are nici o vină? – Nimeni nu-i vinovat. Acolo, în porţiunea terminală a celui de-al patrulea axon, ţi s-a inversat ordinea aminoacizilor dintr-una din cele trei miliarde de perechi !… Pe locul guaninei se afla adenina! Dar erai tu! Dacă ţi s-ar fi luat asta, nimic nu ar mai fi fost la fel”, îi spune tatăl Videi.

foto 3

Toți actorii mi-au plăcut enorm și au adus în jocul lor acea naturalețe dublată de o intensitate a emoțiilor pe care rar le mai întâlnești în teatrul actual. Mi-au bucurat sufletul și mi-au confirmat teoriile. Dar am o reverență specială în fața actriței care a interpretat-o pe Vida – Arna Hadžialjević – transpunerea totală în personaj până la micro-expresii, trecerea firească de la fetița cu sindrom Dravet la avocata Vida, dar mai ales sclipirea ochilor care se schimba odată cu această trecere. O alegere excelentă pentru rolul principal – o prezență solară și ingenuă a cărei aură acapara întreaga atenție. A fost inspirată și alegerea trofeului festivalului pentru această trupă de actori (trofeu unicat creat de artistul plastic Cora Postelnicu) – un om care încearcă să zboare, dar viața lui atârnă de un fir de ață!

Așa cum mulți părinți din sală au plâns, nici eu nu mi-am putut reține nodul din gât tot spectacolul. Sunt mamă și am un copil sănătos, dar nu au fost puține momentele în care fricile de tot felul mi-au paralizat creierul. Mi-au trecut prin minte toate scenariile sumbre cărora nu aș fi fost capabilă să le fac față daca s-ar fi întâmplat în realitate. Sunt recunoscătoare în fiecare zi că nimic rău nu mi-a umbrit bucuria de a fi mamă. Mă uit în jur și văd prea mulți părinți care țipă la copiii lor fără motiv sau se plâng de fiecare mică greutate pe care o întâmpină în creșterea lor. Oare chiar au uitat că fiecare copil este o binecuvântare? Că fiecare copil poartă un mesaj important pentru părinții lui? M-a surprins ieri o discuție cu un terapeut care îmi spunea că atunci când face terapie unui copil cu probleme, trebuie automat să facă terapie și cu măcar unul dintre părinți – relația dintre cei doi fiind cauza. Nu știu dacă este așa sau nu, dar pot spune cu siguranță că legătura invizibilă dintre părinte și copil este indestructibilă.

 

foto 4

La discuțiile libere de după spectacol, au participat Andrej Skubic, Simona Semenič și Teodora Neagu. Pe parcurs, s-a alăturat discuției doamna Prof. Dr. Dana Craiu, șef secție neurologie pediatrică din cadrul spitalului Alexandru Obregia. O coincidență fericită a făcut să se afle la București în aceeași seară și să participle la discuțiile de la Național și Emilio Perruca, președintele Ligii Internaționale împotriva Epilepsiei și Meir Bialer, președintele Comisiei pentru Afaceri Europene din cadrul ILAE.

Imediat după spectacol, au venit la mine apropiați care mi-au spus că au recunoscut familia noastră în personajele interpretate de actori. Au fost oameni care au plâns, alături de noi, odată ce au înțeles ce se întâmplă în bucătăria familiei afectate de Sindromul Dravet – aspectele medicale, înspăimântătoare de altfel, dar și impactul lor asupra relațiilor dintre noi și cu persoanele din jur. Normalul nostru nu poate fi normalul lor, la fel cum ei nu conștientizează spaimele cu care noi trăim zi de zi decât în situații excepționale. Aș spune că piesa “Noroc, Nosferatu!” este un exercițiu impus de empatie, pe care nu oricine este dispus să îl facă, însă cred că este de mare ajutor tuturor celor care vor să înțeleagă mai bine cum curge viața în casa unui copil cu o afecțiune severă”, a spus Teodora Neagu, mama unei fetițe de 5 ani afectată de Sindromul Dravet și vicepreședinte al Asociației pentru Dravet și alte Epilepsii Rare. 

IMG_0482

În aceeași seară, la Sala Pictura a avut loc spectacolul Butoiul cu pulbere prezentat de trupa Naționalului bucureștean, așa că nu voi vorbi despre el… îl puteți vedea oricând în timpul stagiunii actuale. Tot aseară, a avut loc și vernisajul expoziției de fotografie “Teatru pe un butoi cu pulbere” al colegului nostru, Florin Ghioca – expoziție pe care o puteți vedea în Foaierul Sălii Media până la sfârșitul lunii septembrie. A doua seară de festival s-a încheiat fulminant cu un concert de jazz la Clubul festivalului susținut de Lucian Maxim și Emil Drăgoi. Entuziasmul invitaților a fost molipsitor și m-am abținut cu greu să nu dansez și eu alături de ei, însă am preferat să imortalizez câteva momente care vor face istorie.