M-am uitat intr-o piesa, dar m-a trezit prospectul unui album: RATB – Arte si meserii
„Vreți să ascultați niște piese noi?”. Arte și Meserii a fost, întâmplător, prima din serie. Era într-o miercuri pe la amiază și, cu toate că mi-a plăcut teribil tot restul albumului, nu mi-am putut lua gândul de la ceea ce am numit, prematur poate, „cea mai bună piesă RATB”; vineri, când urma să-și facă debutul în fața publicului, părea atât de clișeistic – prea departe. E o emoție pe care din păcate sunt incapabil să o descriu, cea dată de prima audiție a unei astfel de întâmplări artistice. Din nimic, se naște o relație de durată, fără amăgiri la orizont, decăderea e mereu departe, și eu nu eram gelos că urmează să o împart cu atâția oameni, ba chiar eram nerăbdător.
Și in fine a venit, plină de bunăvoință. „Spune-mi te rog, e noapte sau zi? Mi-e greu să-mi dau seama de când nu mai vii”. În studio la ei, versurile astea s-au auzit lin, printre bătăile inimii și frunzele care cădeau pe fereastră. La concert, printre țipetele și comentariile mulțimii au reușit să-și păstreze blândețea aparentă; în ambele cazuri, au căzut ca niște lovituri de pumnal care nu omoară, ci întăresc, chiar dacă udă de sânge. „Acest cântec foarte foarte foarte nou și niciodată cântat” ne povestește fiecăruia dintre ascultătorii lui în alt fel, pentru fiecare, fiecare vers înseamnă altceva, cum numai cântecele bune o fac. E rece și caldă în același timp, testament-baladă a cine știe câtor iubiri. „Iubirea ei indecisă, școala mea de meserii”. Era cu neputință să nu mă-ndrăgostesc de ea. Ai să vezi, o să ți se întâmple și ție.