DEZARHIVARE: performăns contopește granițele a două genuri de arte performative, într-o sinestezie bizară, dar dulce
Regizorul Alexandru Nagy adună 7 tineri actori, unii studenți, alții debutanți, pentru a compune un performăns atipic, contopind granițele a două genuri de arte performative – performance-ul, ca medium artistic și teatrul – într-o sinestezie bizară, dar dulce. Spectacolul DEZARHIVARE: performăns, demers teatral colaborativ construit în jurul fotografiilor de arhivă se autointitulează performance, deși nu implică decât în parte caracteristicile de bază ale genului, se desfășoară într-un spațiu expozițional, publicul nu are un loc prestabilit, ci îl caută, îl schimbă pe durata spectacolului, ceea ce îl transformă în mai mult sau mai puțin (cine decide limitele?) decât într-un spectacol de teatru. Din punct de vedere tehnic, mijlocul de expresie a fost exclusiv monologul. Sunt construite prin monolog 7 tipologii de oameni, ale căror statute sociale, mentale, psihice sunt potențate prin cântec. Cântecul are rolul unui liant, mediază trecerile de la un personaj la celălalt, fluidizează discursul și armonizează monologurile.
Deși diferite, personajele au în comun o stare de alienare, de suferință, dusă în extrema resemnării cu propria existență nefericită. Uneori se simte acut durerea, este crudă și apasătoare, directă față de spectator, culminând cu ultimul monolog Ați văzut bărbatul meu, trăi-mi-l-ar Dumnezeu?, acompaniat de o vioară incoerentă. Cântecul induce stări diverse, prin fiecare personaj – cântecul ca stil de viață al fetei inocente, exponent al mediului țărănesc arhaic, ce învață să cânte la oi – își cântă experiențele simple, dar esențiale traiului ei; cântecul drept echivalent al acceptării unei pierderi, moartea unui om drag – în șoaptă, aproape vorbit, îngânat; cântecul ca semn al unei afecțiuni mentale, incoerent, pierdut, plin de non-sensuri; cântecul ca parte a unui proces ințiatic, dansat de o fată într-o stare liminală – de la fecioară la femeie; cântecul drept vrajă sau vraja drept cântec – spectacolul debutând cu formulele de incantație, rostite obsesiv de o tânără: Cum nu poate mielul fără oaie, oaia fără miel, vițelul fară vacă, vaca fără vițel, așa să nu poată sortitul meu fără mine. Cum nu poate copilul fără mama și mama fără copil, așa să nu poată sortitul meu fără mine.
Personajele sunt inspirate din fondurile de imagine al Arhivei MȚR, deci sustrase practic dintr-un corpus vizual autentic, construite pe baza unor persoane reale. Majoritatea personajelor sunt femei, ce își construiesc monologul în jurul elementului masculin, bărbatul care lipsește, fie a murit, fie a părăsit-o, fie întârzie să apară. În tot acest amalgam de voci feminine pregnante își face prezența și o voce a rațiunii, care se dovedește a fi de fapt alterată de însăși societatea în care a fost formată. Este vorba despre vocea unui bărbat care lansează un val de acuzații și nemulțumiri la adresa mai multor persoane. Cântecul apare și în monlogul lui, dar prin instrumente – este transferat într-o stare a penibilului, a ridicolului, prin siguranța pe care o înfățișează în fața propriei nepriceperi.
Spectacolul are un final carnavalesc. Toate personajele se adună în jurul unei mese, fiecare cântându-și existența, simultan, într-un murmur timid, care zăbovește, pentru a sugera spectatorilor finalul. Toți rămân încremeniți, ca și cum timpul fiecăruia devine atât de personal de parcă cei șapte nu coexistă în acealași spațiu ontologic.
DEZARHIVARE: performăns, demers teatral colaborativ construit în jurul fotografiilor de arhivă, are loc în cadrul proiectului IMAGINEA-MARTOR: ateliere de arhivare performativă, derulat de Arhiva de Imagine a Muzeului Național al Țăranului Român, în perioada 17 aprilie-15 noiembrie 2016.
Cu premiera de Noaptea Muzeelor, spectacolul va mai putea fi urmărit pe 9 și 12 iunie, de la ora 20, cu intrare liberă. Detalii, AICI.
text: Lorelei Răducan, CESI, anul I
foto: Andrea Natalia Crăciun
