Cum a fost la Sziget Festival. O săptamână pe Insula Libertății
Pentru că, pe de o parte, îmi place să fiu la curent cu tot ceea ce este Sziget, iar pe de altă parte am prostul obicei de a mă lăsa furată de peisaj la casă facând tot felul de cumpărături semi (sau deloc) necesare, am achiziționat la un moment dat ediția maghiară a revistei Forbes în care se găsea un amplu articol despre partea financiară a proiectului Sziget. Pe lângă multe alte aspecte cu care nu doresc să-i plictisesc aici pe cei care nu sunt chiar atât de implicați în această tematică, am rămas din nou surprinsă de constatarea, binecunoscută opiniei publice din Ungaria, că Szigetul a fost mai mereu în minus și la un pas de a nu mai fi până la ediția 21, deci cea din 2013.
Nefericita situație care se repeta an de an i-a forțat atunci pe organizatori să ia o decizie controversată care, pe termen lung, s-a dovedit una de geniu: au investit mai degrabă în infrastructură, în latura vizuală și programele alternative ale insulei și au limitat sumele alocate trupelor, mai ales headlinerilor de pe scena mare. Rezultatul a fost cel (ne)așteptat: impresionați de atmosfera insulei, din ce în ce mai mulți szitizeni au ales să revină, indiferent de trupele participante, și au început să cumpere abonamentele din timp, cum mult înainte de anunțarea numelor din line up, nume a căror calitate nu a scăzut însă simțitor.
Dacă pe vremuri îți permiteai să tergiversezi cumpărarea biletelor până în ultima clipă, anul acesta abonamentele s-au epuizat la începutul verii, iar trei dintre zilele festivalului au avut casa închisă- Szigetul are, spre deosebire de multe alte festivaluri mari, și bilete zilnice, care ramân în continuare opțiunea preferată a publicului maghiar și mai ales a celor din Budapesta.
Cum în lumea reală nimic nu este doar lapte și miere, s-au făcut și anumite compromisuri puțin dubioase din punctul de vedere al puriștilor: au fost desființate scene clasice, cum ar fi cea a metalelor, care a fost considerată nelucrativă. Au disparut și unele locații alternative, de exemplu faimosul cort al comunității hinduse din Ungaria, care nu au mai reușit să țină pasul cu noile cerințe financiare impuse unităților comerciale de pe insulă. În locul lor am primit unele cadouri mai îndoielnice, cum ar fi invazia anuală a DJ-ilor, mai ales olandezi, justificată pare-se atât de preferințele szitizenilor de peste hotare (Olanda este furnizoarea clasică a celui mai mare număr de vizitatori străini) cât și de cerințele publicului local.
Anul acesta atracția principală în ceea ce privește concertele a fost Rihanna, ale cărei postere vegheau sublim Dunărea în lunile dinaintea festivalului. Cam la fel de pierdută a fost privirea artistei și în timpul contraperformanței de 61 de minute cu care a „delectat” publicul strâns într-un ghem imens și tensionat în fața scenei mari. Pentru cei care eventual nu au termeni de referință, un headliner cântă în mod normal 90 de minute pe Sziget, unde concertele de pe scena mare trebuie să se termine fără greș la 11, pentru limitarea poluării fonice din zona limitrofă insulei- Rihanna a amânat totuși urcarea pe scenă, spre disperarea organizatorilor și a propriului management, în deplină cunoștință de cauză.
Astfel, numeroșii budapestani care cumpărat biletul zilnic exclusiv pentru acest concert și au venit pe insulă în jurul orei șapte, după ce au ieșit de la serviciu, și-au cam aruncat banii pe geam. Cum nu mă număr printre fanii Rihannei nu pot să spun că am rămas cu durere în suflet după playbackul anemic al solistei, și m-am cărat fără regrete spre scene mai exotice undeva pe la mijlocul suferinței comunitare. Presa locală a spumegat însă zile întregi pe marginea subiectului, și am ajuns și eu la concluzia că totuși, așa est-europeni și festivalieri cum suntem, era firesc să ne așteptăm la ceva mai mult. Măcar o melodie întreagă și puțin interes profesional pentru marea de adoratori venită special pentru tine.
Celălalt headliner care a creat pasiuni, de data asta mult mai nuanțate și mixte, a fost Sia, al cărei concert a fost mai degrabă un performance de dans contemporan și ca atare a părut puțin aterizat de pe Marte pe scena mare, mai ales în condițiile în care o parte considerabilă din public nu avea vizibilitate bună asupra scenei, deci au petrecut o seară plăcută împreună holbându-se la un lung videoclip Sia pe ecranele adiacente scenei. Chiar dacă teoretic conceptul este interesant, el este sau mai potrivit unei scene mai mici, sau ar putea fi totuși acompaniat de o trupă live, căci dacă concert este, concert să fie- mai ales în condițiile în care Szigetul chiar are o locație separată pentru cei care ar putea avea o sete nestăvilită pentru un spectacol de dans.
Dacă tot vorbim de scena mare, anul acesta ea a purtat numele lui Dan Panaitescu, booking managerul internațional al Szigetului care a decedat într-un tragic accident rutier cu puțin înainte de începerea festivalului. Economist de profesie, Panaitescu s-a mutat în Ungaria la sfârșitul anilor 80, și a lucrat ca manager al mai multor trupe maghiare, fiind implicat în proiectul Sziget încă de la început. Dacă în primii ani a fost și el, asemeni tuturor celor care au „dădăcit” festivalul în copilăria lui, om bun la toate, ocupându-se inclusiv de lipirea posterelor, cu timpul a devenit unul dintre cei mai respectați booking manageri din circuitul internațional- colegii lui povestesc cum atunci când toată lumea își pierdea speranța, Dan continua să lupte pentru aducerea la Sziget a celor mai mari nume la prețuri cât mai accesibile. Ca o dovadă în plus a aprecierii de care s-a bucurat Panaitescu numeroase trupe, printre ei Skunk Anansie, Bastille și Bloc Party au ținut să-l menționeze în timpul concertelor lor.
Pe scena mare s-au mai perindat, la ore mai mult sau mai puțin propice: Muse- al căror concert era cît pe aici să fie în ordine, dacă Matt Bellamy nu s-ar fi decis să ne demonstreze a o suta oară, cu solouri interminabile, cât de bine știe să cânte la chitară (extraordinar de bine, dar nici nu ne îndoiam de asta); Sigur Rós, care în mod absolut inexplicabil au cântat de la șapte, ratând astfel atmosfera necesară muzicii lor arctice; Kaiser Chiefs, care sunt esențialmente neschimbați în tripul lor indie de acum zece ani, și am rămas cu senzația că nici ei nu știau dacă acest lucru e de bine sau de rău; Noel Gallagher and His High Flying Birds, care sunt foarte schimbați datorită simplului fapt că păsările înalt zburătoare nu sunt totuși Oasis, și Wonderwall fără vocea ușor enervată a lui Liam nu este totuși Wonderwall; Years & Years, al căror electro puțin infantil a atras un public absolut spectaculos pentru ora patru după masa și Bastille, care au sunat considerabil mai bine ca acum doi ani, fiind una dintre surprizele pozitive ale unei scene mari parcă mai puțin aventuroase ca în anii anterori.
Cele două concerte memorabile de pe scena mare au venit la polii opuși ai festivalului- Die Antwoord au cîntat în prima zi, în condiții nu tocmai favorabile la prima vedere, deoarece insula tocmai fusese spălată bine de o ploaie care putea fi de vară dacă nu ar fi avut nesimțirea de a fi și rece. Privită din altă perspectivă problema însă nu mai este problemă- ce poate să fie mai binevenit după ce ai stat pitulit sub o prelată alături de mulți necunoscuți la fel de iritați ca tine decât un concert Die Antwoord? Până și ploaia s-a oprit subit, șocată de apariția nu tocmai ortodoxă a sud-africanilor, al cărei efect a fost exprimat foarte bine de băiatul de lângă noi, care se mira în repetate rânduri de cum poate Yolandi Visser așa mică cum este să fie chiar peste tot pe scenă, mereu- în afară, desigur, de momentele în care tocmai se schimba în următorul echipament de scandal.
Dacă muzica celor de la Die Antwoord este în fond un truc, gimmick, cum ar zice englezii, un soi de produs sonor nu foarte sofisticat ridicat deasupra propriei valori de învelișul său conceptual, The Last Shadow Puppets au încheiat programul scenei mari (după ei a mai învârtit un nene olandez niște butoane, dar el era doar fundalul focurilor de artifici) aducând acel gen de pop rock desavârșit pe care doar englezii pot să-l practice la adevărata lui valoare. Compus din Alex Turner, solistul trupei Arctic Monkeys și Miles Kane, fostul solist Rascals, duetul, proiect până acum colateral pentru amândoi, a revenit în forță după opt ani, cu un al doilea album care combină în mod fericit talentul de compozitor al lui Turner și flerul interpretativ al lui Kane.
Atât Die Antwoord cât și TLSP puteau foarte bine să cânte și pe scena A38- acoperită de un splendid cort roșu, ea a devenit vedeta incontestabilă a festivalului pentru cei care-și doresc mai mult de la viață decât să-l vadă pe David Guetta resetându-și calculatorul. În A38 i-am revăzut pe Editors, care aparțin categoriei extrem de rare de trupe care devin din ce în ce mai bune live cu trecerea anilor. Concertele lor recente au o intensitate aproape dureroasă, sunt un joc de lumini și umbre în tranziție permanentă între disperare și speranță- dacă alte trupe își capacitează frecvent fanii să cânte alături de ei, la Editors publicul se alătură spontan pentru-că sunt momente în viață în care și cel mai afon om (subsemnata, de exemplu) are în el un cântec pe care trebuie să-l elibereze.
Tot o revedere a fost și cea cu Bloc Party, una precedată de îndoieli în ceea ce privește o trupă care nu a reușit să mai repete vreodată performanța primului album, dar despre care putem spune liniștiți că și-a regăsit verva concertelor live. Melodiile vechi reprezintă în continuare axul concertului, dar și cele noi se integrează bine într-un show egal și puternic.
Tot fiind vorba de reveniri, o mică dezamăgire ne-a produs-o MØ, care, devenită între timp pupila magnificului Diplo, a pierdut ceva din prospețimea stilului său inițial, concertul din anul acesta fiind considerabil mai apatic decât cel de anul trecut- să sperăm totuși că pe termen mai lung danezei îi vor intra mințile în cap și va scăpa de o diploificare nedorită și ireversibilă.
Dintre numele noi din A38 trebuie amintiți Chvrches, pentru care am comis fără orice fel de regret semi sacrilegiul de a-l abandona pe Noel Gallagher în supărările lui (cineva căscase în primul rând) la scena mare. O știre care l-ar putea întrista pe Noel e că nimanui nu-i trecea prin cap să caște la Chvrches, dimpotrivă, cam toată lumea dorea să danseze, sau cel puțin să se legene cu o bere în mână și un zâmbet larg pe față.
Într-un mod absolut nedrept față de muzica atmosferică și foarte matură interpretată de norvegianca Aurora prima reacție pe care majoritatea oamenilor o au la vederea ei este chițăitul încântat provocat în general de videoclipurile cu pisici. La cei douăzeci de ani abia împliniți Aurora are încă entuziasmul surprins al unui copil- văzând că fanii din primele rânduri i-au adus flori și mici cadouri se apleacă periculos spre gard, spre exasperarea angajatului firmei de securitate, care își savurează apoi momentul de glorie transportând buchetul de crini pe scenă.
Singurul inconvenient al scenei A38 este că din când în când ajunge la capacitate maximă producând astfel tristeți temporare celor rămași pe-afară: anul acesta au rămas cu buzele umflate cei care au venit prea târziu la concertul francezilor de la M83- un sfat în general util e să te prezinți din timp la orice trupă franceză sau belgiană care are și niscai fani internaționali, căci conaționalii lor vor veni oricum să- susțină. Efortul suprem depus ( a se citi nevoia de a bea o bere în plus înainte de începerea concertului) a fost însă răsplătit de trupă cu un show foarte bine pus la punct atit muzical, cât și vizual.
Pe lângă programele muzicale și de divertisment, organizatorii Szigetului au insistat dintotdeauna și pe aspectul de angajament social al festivalului. Szigetul este insula libertății, dar și a prieteniei și a toleranței, valori de multe ori puse în pericol de climatul politic și social al țărilor din care sosesc szitizenii. Tocmai din acest motiv Szigetul dorește să le promoveze an de an, cu locații speciale cum ar fi insula organizațiilor non guvernamentale, cortul LGBTQ Magic Mirrors sau zona muzeelor, a cărei temă principală din acest an a fost imigrația.
Pe plan muzical, pe lânga clasica scenă World Music, de câțiva ani a fost introdusă și o scenă europeană, unde ne putem întâlni cu trupe sosite din toate colțurile continentului, reprezentând o mare varietate de genuri muzicale. Anul acesta la Europe Stage au concertat trei trupe din România: câștigătorii concursului Sziget Talent, Gray Matters și trupele Golan și Satellites. Alte prezențe românești au fost Tomma Alistar, cu o sesiune chill out extrem de plăcută în pofida orarului absurd (12:30 ziua) la Lightstage, nelipsiții Fanfara Ciocârlia la World Music, Thy Veils în cortul Cöxpon și Palma Hills la scena Blues.
Pentru că Szigetul are atât de multe scene palpitante în ultimele zile te mai apucă disperarea că nu ai reușit să prinzi destul din programele alternative. De exemplu, cortul de circ aduce producții internaționale celebre în domeniu, anul acesta fiind rândul companiei Recirquel și a showului Parisul noaptea. La Luminariu este mereu coadă- chiar și la prânz, cine se gândea ca szitizenii se pot trezi cu noaptea în cap?!- dar instalația celor de la Architects of Air merită efortul și oferă o binevenită oază de relaxare.
Tot pentru relaxare a fost gândită și zona Sziget Beach. Din păcate fără plajă propriu-zisă anul acesta datorită nivelului ridicat al Dunării, ea a găzduit totuși programe diverse cum ar fi cursuri de yoga sau dans din buric și jonglerii cu foc în timpul serii. După un masaj odihnitor la Sziget Beach cei cu veleități artistice au avut posibilitatea de a-și elibera pulsiunile creative în Art Zone- datorită faptului că sunt nu doar afonă ci am și două mâini stângi m-am ținut până acum departe de această zonă, dar mă gândesc că odată și odată cineva tot trebuie să creeze cea mai urâta sculptură a Szigetului și poate aceasta e șansa mea de a intra în istorie- pe ușa din spate, dar tot e ceva.
Ceva mai bine m-aș descurca în Sport Zone unde szitizenii mai activi au putut să joace volei pe plajă, tenis de masă sau fotbal, pe lângă infinit de dificilele misiuni de a privi Jocurile Olimpice de la Rio pe un ecran imens sau de a te scălda într-o baie de clăbuci. Pentru cei oripilați de asemenea activități frivole, răspunsul tot pe Sziget s-a găsit: după o dezbatere energizantă în cortul TedX Budapest Club te puteai delecta cu o partidă de șah în Chess Tent sau un film în cortul Sziget Cinema.
Pentru a atrage szitizenii în aceste locații mai puțin cunoscute, organizatorii au ghicit și un mic joc: cum Insula Libertății este pentru o săptamâna o țară de sine stătătoare cu regulile ei proprii, la intrare primești un pașaport, care pe lângă programul festivalului conține și o listă de locații de unde szitizenii pot culege ștampile. O dată ce ai reușit să le aduni pe toate, te prezinți la Biroul de Imigrări al Szigetului (proabil singurul birou de imigrări din lume unde te duci cu plăcere) și primești cartea verde de Szitizen și un mic cadou cu emblema festivalului.
Faptul că abonamentele au fost epuizate atât de devreme dădea de bănuit că festivalul va avea un număr record de vizitatori, lucru care s-a confirmat imediat după încheierea Szigetului: anul acesta pe insulă au fost 496 000 de szitizeni din peste 100 de țări. Pentru cei pe care îi apucă dorul din dimineața de după festival (lucru absolut firesc, de altfel), organizatorii au revelat deja datele de anul viitor: ediția aniversară (Szigetul împlinește venerabila vârstă festivalieră de 25 de ani) va avea loc între 9 și 16 august 2017. Primele bilete vor fi puse în vânzare toamna târziu, deci nu mai e mult și ne putem pregăti pentru la anul- iar în 9 august ne vedem din noul pe podul K.
Un text de Iulia Notaros pentru COOPerativa Urbană
GALERIE FOTO by Tomaso Mainardi & Kuntay Bahtiyar
Pentru a acoperi cât mai mult din Sziget 2016, Cooperativa Urbană a avut anul acesta un dream team format din Iulia, Kuntay și Tomaso. Și, dacă v-a plăcut articolul Iuliei, îi puteți urmări aventurile budapestane și nu numai, aici – http://pocketdiarybudapest.blogspot.ro